„Grazia” de Mircea Ţuglea

O carte bântuită de către autor, de către Eminovici, de către Ion Raţiu Preşedinte, duhul Adevărului, muze şi noi…

Sfârşitul romanului „Grazia”, ca şi… sfârşitul scriitorului, care „ne-a părăsit” prematur în vara lui 2017, ne lasă cu gustul amar al lipsei lucide de speranţă… Atât ca indivizi, cât şi ca naţiune. Dar pe raftul cu iluzii se alintă şi se răsfaţă, ca să nu spunem că se dezmiardă (la p.104 ni se aduce aminte etimologia verbului), în continuare, Frumuseţea şi Adevărul, Adevărul-Graţie… Fără de care (şi fără muzele-graţii, care nu sunt numai patru, după cum am crede după structura romanului, din patru părţi intitulate „Iulia”, „Cezara”, „Alina” şi „Rosa”, p.111 şi 114, pentru alte muze-detalii) Cartea nu s-ar fi născut, pumn arătat Destinului!

Poate, într-adevăr, suntem vinovaţi că am omorât oameni în ziua Crăciunului („Hai, s-o facem şi p-asta, porcilor, de Crăciun!”, p.188), că nu prea facem nimic ca să fim iertaţi pentru o astfel de crimă, poate suntem purtătorii spiritelor necurate, demonii din porcii deloc numai dostoievskieni… Poate – eu, de obicei, nu sunt aşa prăpăstios! – chiar unii dintre noi, câteva milioane bune, suntem robii unui blestem care te/ne va agăţa până la urmă (chiar şi în Marea Neagră, în capcanele ei, marea în care naratorul – care poate fi şi scriitorul – se şi scaldă în carte, ba chiar este pentru prima oară întrecut la înot de către o femeie, Rosana, pentru cei de-ai casei, pardon, cărţii, Rosa!), deşi, tot poate, scăpare poate ar exista, în vreunul sau poate în mai multe dintre universurile paralele la care se face apropo de câteva ori (prezenţa lui Mişu Eminovici, destul de consistentă în prima parte, m-a dus cu gândul şi la „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis!): „…este probabil, în orice caz logic, să stăm la terasă, ba chiar în acelaşi univers, dacă nu într-unele paralele, sorbind din aceleaşi beri. Putem fi acolo, dar şi altundeva. Că, cuantic ( da, ştiu că-i o cacofonie), suntem, de fapt, într-un cu totul alt loc. Aici.” (p.97)

Aici, poate suntem chiar urmăriţi de vreun blestem uriaş (cam aşa cum a fost şi nu a fost cel al lui Tutankhamon!), care poate fi chiar al lui Eminescu (spiritul lui uriaş poate chiar vrea linişte), deşi într-o lume (chiar şi multivers) a lui Dumnezeu, ar fi greu de înţeles blestemele, iar la pagina 147 se operează cu un concept de „nevinovăţie eternă”! Explicaţia de mai sus, p.97, este dată de un profesor de fizică, obsedat de antimaterie, Nelu („Ne-Nelu”), coleg de cancelarie, care, tot la o bere, mai explică: „:.. toate stările fundamentale se activează, ca pe o aţă, în funcţie de o anumită particulă, abia descoperită – cea a lui Dumnezeu. (…) Particula asta le atinge pe celelalte şi le face să vibreze – cam ca şi cum ai cânta la chitară. Fiecare cântec este o altă lume, are alte vibraţii, tresăriri, corzile sună altfel… În funcţie de ce corzi atingi, poţi să aprinzi sau să stingi universul – sau multiversul. Problema-i cine atinge corzile astea, altfel spus: cine cântă? Ei bine, aveam senzaţia că eu cântam. Nu la modul direct, în sensul că aş fi manevrat, aşa, fără motiv, toate lucrurile. Simţeam, însă, că le pot schimba efectiv, până la capăt.” (p.103)

Acum, aici sau aici-acolo, Mircea Ţuglea este un chitarist al lui Dumnezeu. Ne-a lăsat cântecul Graţiei… aici! Nu o proză: „eu nu ştiu ce-i aia o proză.” (p.105) O operă demnă de „Jesus Christ Superstar”, în care zeul este mai mult ascuns şi senzaţia predominantă este „că nu suntem de aici, că nu-i vremea noastră” (p.95): nu se strigă după super-eroi sau măcar după eroi, dar societatea pare să se sufoce cu căuşul Adevărului în gură (sau cu cel al minciunii acceptate), pe cer nu apare semnul lui Batman, poate doar Adevărul Iubirii să mai poată salva ceva, dar Iubirea pare să fie precum alcoolul, iubirea pentru femei, este pe nisipuri mişcătoare, se năruie, se disipează, se consumă („am ştiut că nimic nu mă aşteaptă”, în cazul iubirii cu Alina, lipoveanca din partea a treia: „Am privit întunericul şi-am ştiut că nimic nu mă aşteaptă. M-am uitat la ea: dormea liniştită, un pic sforăind. Nu mai făcuserăm dragoste de câteva zile, de când veniserăm din Tulcea. Ceva ne măcina pe-amândoi. Şi scosese totul din noi. Am fixat-o, intens, ca-n nopţile cu febră din Ceatalchioi, până când am ridicat-o câţiva centimetri, ca într-o îmbrăţişare. M-am îmbrăcat, am ieşit, lăsând uşa deschisă, şi am plecat. Pe Alina n-am mai văzut-o decât o dată. Ştiu doar că-i acum profesoară în Slava Rusă.”, p.103. De altfel, toate poveştile de iubire, hopa, ce descoperire, până la urmă se termină… în acest plan fizic), iar când speranţa pare să capete conturul unei sarcini, coşmarul îşi reintră în drepturi, „Demonul” lui Damien Hirst apare, poate nu chiar întâmplător, ca să facem şi noi literatură aici, chiar în anul 2017, la Venezia (în expoziţia „Treasures from the Wreck of the Unbelievable”), unul dintre oraşele/localităţile cheie ale cărţii, la care s-ar adăuga, oarecum în (dez)ordinea vieţii, vizitării, cercetării prin biblioteci şi universităţi, dar nu numai: Viena, Roma, Firenze, Le Sieci, Pontassieve, Constanţa, Iaşi, Ipoteşti, Sulina, Ceatalchioi, Bucureşti, Napoli, Găneşti-Cavadineşti, Tulcea, Cluj (se zice ceva şi despre o mătuşă din Galaţi, sic!)…

Poate şi Adevărul nu este decât un demon, un demon finlandez: spune un personaj, Karol, poate o aluzie la papa Ioan Paul al II lea, deşi acesta era polonez, dar Papa din carte este… finlandez (nu, nu este Karol… papă!) că „poate că adevărul îl poţi afla numai în finlandeză!” (P.140) O carte numită simplu „Adevărul” ar fi vrut să fie scrisă de către narator (p.140)! Adevărul-Graţie!

Încercând să ne detaşăm extrem de proaspăta lectură, avem un patrulater amoros între autorul-narator, Literatură, Iubirea în sine (cu muze cu tot, să mă ierte ele că le iau aşa, pe/de sus) şi Adevăr/Realitate (Istorie, dacă vreţi: exagerând extrem, o lecţie demi(s)tificatoare pentru Lucian Boia), cu căutare ludică de sens – în anul 2007 Mircea Ţuglea publica „Reactualizarea sensului”! -, fiinţă! Şi o altfel de înţelege pentru… Tudor Ganea, într-un fel discipol al lui Mircea Ţuglea! Din nefericire, erotismul confirmând, sumbru, apropierea Thanatosului!

Spaţiul şi Timpul, dar şi „senzaţiile de dislocare” (şi spaţio-temporale: „vara aia a lui 1997 (sau să fi fost 1887?”; toate elementele, inclusiv cele analizate quasiodobescian în lucrarea lui Adolf Ziegler, trimis ironic la Dachau) sunt componentele chitarei hirstiene la care Mircea Ţuglea a interpretat un solo care, din perspectiva destinului, va fi de referinţă, răsunând printre stelele danteşti: printre personaje, desigur, cele feminine sunt aparte, dar nu ne vom opri prea mult acum asupra lor, îl reţinem, desigur, pe Eminescu al lui Ţuglea, jucând… Hungry Birds, contemporan veşnic cu noi, bântuind Viena, având discuţii amuzante, în care contemporanul cu bursă la Viena îi spune că „aia cu „Fiind băiat” n-o să i-o publice nimeni, că „dacă scrii tot aşa, chiar n-o să te publice nimeni, vreodată”, de altfel personajul narator n-a auzit, ludic, nici de Gellu Naum, ori de Paul Celan, el este contemporan cu Ion Raţiu care a fost ales, ucronic, preşedinte al României, nu degeaba apare în carte şi Michel Houellebecq (care a scris „Supunere”, unde, în Franţa, în anul 2023, câştigă dreptul la guvernare Frăţia musulmană), dar şi Kadare, şi el cu personajele sale duhuri, demne de „Căinţa” lui Abuladze, Eminovici este prieten cu Jörg Heider (prietenii ştiu de ce), ba parcă mor amândoi în acel accident de maşină, Stănculescu apare şi el ca preşedinte sau prim ministru, nici Petre Roman sau „Greg” Bivolaru nu sunt de lepădat prin intervenţiile lor, ba chiar şi Adrian Suciu, poetul, Ceauşeştii, apropo de scena de coşmar perpetuu din finalul târgoviştean…

Pentru personajul principal, naratorul, femeia… divină pare a fi Rosana, Rosa, roşcata, născută lângă Barcelona, trăind în Toscana, învăţând limba română: „… caut graţia, adevărul. Cel mai des, îl găsesc într-o femeie roşcată.” (p.143) „Mâna lui Dumnezeu”, p.178! Poate şi într-o sticlă de vin din 1889, dăruită de un… băiet. Dar nu vă voi povesti, e clar! Amândoi sunt pasionaţi şi de Dante. Studiul prezentat la un moment dat de Rosa (în numele Rosei, parcă este o aluzie şi la Eco, pe undeva; nu-i aşa, deloc întâmplător singura femeie care l-a întrecut la înot) la Vieusseux (biblioteca din Firenze) preciza:

«Dacă acceptăm că trăim într-o lume schiţată de Dante şi de toate eforturile sistemice ce i-au urmat, minţim: acea lume nu există. Şi, dacă nu credem asta, intrăm într-un cerc vicios, o bolgie din care nu mai putem judeca. Cel mai probabil, suntem într-o variantă a variantelor. Într-un real ce va să vină – care încă nu este. (…) Suntem prăbuşiţi, ca peştii pe fundul oceanului, striviţi de presiune, şi simultan proiectaţi, păsări nebune lansate din praştie (pentru unii, nota noastră: iarăşi o aluzie la „Hungry birds”!) şi sleindu-se pe bolta acvariului, inerte în exosfera sticloasă, într-o bolgie ontologică mult mai înalt-adâncă decât cea a Infernului. Una fără speranţă, ogni speranza… În fisura perfectă, cea făr’-de-fisură. (…) Să trăieşti într-o lume goală e imposibil – şi de-aia căutăm sensuri cu care s-o umplem, s-o mişcăm, s-o facem să se rotească. Astea-s scenariile noastre, ideologiile, naraţiunile, aberaţiile, aiurelile, sistemele, tezele, antitezele, imposibilele Sinteze. În timp ce ştim, cu toţii, că lumea-i fundamental, fenomenologic goală. Ce o umple de grazie piena? Ce o face să pară reală? Scrie aici, în ultimul vers: l’ amore – iubirea. Commedia nu răstoarnă numai cosmologia vremii, ci învârte, stârneşte sinele. Aşa cum cheia porneşte motorul. Ce bucuroşi suntem când, după una-două chei date, maşina porneşte! Şi-atunci spunem în gând: mulţumesc, grazie. Commedia-i un imens Mulţumesc, grazie, faţă de graţie. Tocmai de asta-i Divină.» (p.180-181)

Pe coperta a IV-a, Şerban Axinte scrie: „Grazia este contopirea fericită dintre grazie şi graţie, dintre recunoştinţă şi re-cunoaştere a celor care, pentru a putea trăi cu adevărat, trebuie să se strecoare unii în mintea celorlalţi.”

Commedia mulţumirii lui Mircea Ţuglea este, dacă vreţi, un psalm aproape agnostic (şi despre „senzaţia de-alteritate”, p.104, cu tot cu dez-mierdarea), în care naratorul nu vorbeşte numai cu Rosa, precum la pagina 160, de unde vom cita în continuare, Alina, Iulia sau Cezara (Cezara lui Mişu!), ci chiar cu doritul Dumnezeu sau chiar cu Dante (încercând schimbarea minţilor, cum observă că se poate face, la început, cu o pisică din Iaşi; sau cu statuia lui Dante!), printre altele şi despre diferenţele dintre stele şi sori, dintre soare şi stele:

„Că soarele este cel de-aici, din centrul lumii noastre, pe când stelele sunt îndepărtate, străine. Că ne fac, prin simpla lor distanţă, dar în acelaşi timp prezenţă, datorită strălucirii iradiate, să ne simţim noi înşine la miliarde de ani-lumină de noi. La rândul nostru străini, ciudaţi, speriaţi. Că aşteptăm zi de zi o rază a altui Soare – şi că ştim, din nefericire, că ea n-o să vină la timp. (…) Despre asta vorbea amărâtul de Dante: că nimic, niciodată, n-o să ne poată face să simţim lumina unui alt Soare. Că suntem mărginiţi, limitaţi, c-abia dacă ne mişcăm şi că, în ritmul acesta, o să murim înainte ca prima rază să plece-nspre noi.” (p.160-161)

Dorul după autenticitate, după Viu, acel Viu al Luminii adevărate, a acelui Soare, poate, (sunt cuvinte de găsit care subliniază faptul că femeile de care se îndrăgosteşte sunt atât de vii, mai vii ş.a.m.d.!) îl fac pe Mircea Ţuglea să ridice, vorba vine, şi acest imn al dimineţilor (în care, de fapt, apare un strop din acea lumină a eternităţii, poate chiar acea strălucire eternă a minţii neprihănite în care cine n-ar vrea să se strecoare?!):

„Aceste dimineţi… fac cât toate cărţile pe care le-am citit, ele spun mai multe decât ar putea spune orice film, îţi transmit o senzaţie directă de participare la mersul lumii, de integrare într-un ritm cosmic, te provoacă să dansezi pe ritmul acesta, te fac să fii fresh, gata să-mparţi pumni, gata să sari la gât. Am impresia că, stând eu mereu nopţile să scriu sau să citesc tot felul de aiureli, pierd tocmai energizantul acesta extraordinar care este dimineaţa, drogul acesta care menţine oamenii în stare de funcţionare, care-i unge cu tot felul de uleiuri cu care să suporte rugina şi praful zilei…” (p.143)

Dintr-o „lume întoarsă de nenumărate ori pe dos”, lumea noastră, România este, într-un fel, parţial, paralel, un mic Găneşti, pardon, un mare sanatoriu de la Găneşti, unde Mircea Ţuglea avea o bunică, scriitorul ne-a lăsat şi o mică introducere la o anume logică paranoidă (plecând nu numai de la nebunul care „a demonstrat” că Statuia Libertăţii ar trebui să fie una a lui Ştefan cel Mare, p.177), o călărire de stabilopod, nu neapărat în zori, ci mai degrabă „în noapte” (p.111-112), din nefericire şi un testament literar care nu striveşte corola de minuni a Misterului:

„De ce scriu eu, asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb chinuind literele la nesfârşit, până spinarea îmi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă. De ce-am scris caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai adulmeca pâinea proaspătă, de ce amorurile mi s-au îndepărtat de mine prin scris şi de ce, până la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare când mama mea, privindu-mă cu mândrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de care aflasem singur, fantazând, aşa cum aflasem înainte că gândesc. Acu, cu Cezara la braţ, după ce mă trezise cu sărutul ei la terasă, înaintând pe cheiul Dâmboviţei înspre nicăieri, i-am spus Am un chef… Serios, mi-a răspuns ea zâmbind. Pe ce te bazezi?” (p.61)

Precum poate v-aţi dat seama este un fragment din „Cezara”, partea a doua, eroina fiind o minionă evreică, sau măcar parţial evreică; din finalul textului, când aflăm cum a scris Eminescu… în zilele noastre (sau ale altora) „Cezara”, cu „insula strălucitoare”, înţelegem că tot ceea ce ar fi trebuit să fie doar o joacă frumoasă, prin finalul neprevăzut (ar fi facil să căutăm premoniţii în chiar… „Grazia”!) al scriitorului, se preschimbă într-o treabă serioasă, în care citatul din alt regretat scriitor, Cristian Popescu, care era de găsit în camera lui Ţuglea, „Orice poem visează să fie de dragoste”, capătă valenţele unui epitaf care într-o altă lume paralelă ar putea fi citit prin „orice fiinţă, a textului sau a fiinţei în sine, vrea să fie doar iubire”…

Grazie, Mister! Grazie, Mister Ţuglea!

grazia_1_fullsize „Grazia” de Mircea Ţuglea