Furtuna precum Europa (sau invers) – despre „Furtuna – Un Shakespeare European”

Îmi plac proiectele teatrale și experimentele care implică punerea în valoare a profesionalismului actorilor, dar și a viziunii regizorale. Ele spun ceva despre timpul în care au fost propuse publicului, transmit ceva despre nivelul de dezvoltare, de creativitate sau despre cât de dezinhibați erau regizorii și cei din echipa de producție. Spre deosebire de film, unde echipa duce mult în spate din tot procesul de realizare a filmului (de aici și importanța premiilor pentru fiecare post în parte), în lumea teatrului greul tinde să fie asumat de regizor. Lui i se impută în marea majoritate a cazurilor eșecul, lui i se atribuie succesul. Despre procesul de lucru cu actorii prea puțin sunt interesați, despre cum și-a gândit întreg procesul regizoral nici gând să intereseze pe mulți dintre fidelii artei. Spectacolul de teatru este privit, întâi de toate, ca imagine: dă bine pe scenă, se așează frumos în scenă? Se compune frumos sub ochii privitorilor tabloul? Din acest punct de vedere, găsesc ca fiind foarte utile laboratoarele sau repetițiile cu public pe care le mai fac unii dintre regizori, după cum găsesc foaerte utile și experimentele de tip „working in progress” practicate din ce în ce mai mult și la noi (din rațiuni financiare, știu, dar asta este o altă poveste). Din punctul meu de vedere, toate acestea nu strică magia, ci chiar o accentuează și facilitează și înțelegerea. Este foarte adevărat că eu fac parte dintre cei pentru care magia trebuie înțeleasă, descompusă, tocmai ca să o pot păstra.

Din acest punct de vedere, mă gândesc la proiectul multilingvistic Furtuna – Un Shakespeare european ca la un fel de experiment avangardist, interdisciplinar și extrem de curajos. Realizat atunci când Uniunea Europeană nu era nici pe departe ceea ce este acum și când România doar visa la statutul de membră UE (cu zece ani înainte de aderare), proiectul semnat de Karin Beier era gândit ca o punere în oglindă a planului cultural european cu cel politic. De fapt, pe parcursul desfășurării spectacolului au fost câteva dialoguri între surzi, cu trimitere directă la dialogurile dintre politicieni, încât înclin să cred că regizoarea și-a dorit o reflectare a politicului prin prisma unei act cultural – spectacolul în sine. Piesa lui Shakespeare este excelentă pentru un astfel de proiect: tramă simplă, poveste de fond orientată în jurul arhetipului „bine vs rău”, puțină magie, puțină autoreflecție, conflict cât cuprinde, dar nu dintre cele excesiv de violente, ci mai degrabă menținut la nivelul conflictului de idei. Dialogul multilingvistic devine posibil, capătă tente provocatoare, dar nu pune în încurcătură mai mult decât trebuie spectactorul.

Așa cum și-a gândit fiecare personaj în parte, în cheie specifică, Karin Beier a căutat să aducă la nivel de percepție vizuală diversitatea culturală a Europei. Vorbind fiecare pre limba lui, fiecare dintre personaje contribuie decisiv la crearea unei atmosfere interculturale, pasul dintre multi- și inter- a fost făcut, tocmai pentru că personajele dialoghează, se ceartă, intră în conflict sau se iubesc. Singurii care par a fi oarecum în afara universului scenic sunt, surpriză, Ariel și Caliban; cei doi care în textul shakesperian au rol central, sunt purtători de intrigă. Ariel pare că refuză cu obstinație să fie angrenată în iureșul de relații, conflicte și schimbări de situație, iar Caliban e într-o continuă uimire, dar una care nu-l ajută prea mult. Mi-a plăcut enorm Antonio – un travesti asumat excepțional de Liz Kettle, care în mod cert astăzi, la atâția ani de la premieră, capătă altă valoare. Capătă altă valoare astăzi construcția trădării, a actului în sine, iar gestul lui Antonio de a pune haina pe umerii lui Prospero capătă și mai multe semnificații astăzi, când alianțele politice se fac și se desfac cu o repeziciune uluitoare; despre trădare astăzi se vorbește ca fiind ceva firesc în lumea politică, ceea ce spune multe și despre cât de coruptă este societatea contemporană.

Contribuie decisiv la crearea atmosferei și la conturarea ideii unei Europe unite și scena, rotativă și în plan înclinat, goală de orice element de decor (eram să zic goală de conținut), un spațiu în interiorul căruia actorii par a fi liber să-și construiască rolurile după cum îi duce capul. Dacă inițial centrul acțiunii pare plasat absolut haotic într-o parte sau alta a rotativei, cu înaintarea în inima spectacolului începi să realizezi că nu e chiar întâmplător felul cum intră personajul în poveste și nici de unde apare. Dar peste toate, îți rămâne întipărit în memorie țipătul care aduce cu cel de uliu al lui Ariel. Un țipăt simptomatic, prevestitor de crize, dar și călăuzitor în anumite momente. Faptul că Antonio rămîne singur, precum o stafie, iar ceilalți încep să vorbească cu totul altă limbă decât în care s-au exprimat până atunci confirmă sau completează viziunea regizorală, dar și pe cea a spectactorului. Până la urmă, Europa unită semnifică pentru fiecare în parte cu totul altceva, după cum fiecare dintre noi așteaptă cu totul altceva de la instituțiile UE.

Privind la Furtuna – Un Shakespeare European așezată confortabil, în fața laptopului, m-am trezit că mă întreb ce s-a întâmplat cu teatrul românesc în ultimii ani. Prea puține experimente notabile, prea puțini actori capabili să joace în alte limbi, să se integreze în echipe de proiect multinaționale. Mult prea puțini față de câți actori au terminat studiile de specialitate în fiecare an de atunci încoace. Anca Sigartău este o Miranda seducătoare și astăzi, în schimb Prospero pare prăfuit, depășit de eveniment, rupt de context. Cât de mult se schimbă perspectiva de-a lungul anilor asupra a cine e cu adevărat pionul central într-o poveste!