„Frontiera. O călătorie către capătul Europei” de Kapka Kassabova

Frontiera este prima carte dintr-o serie de reportaje literare/jurnale de călătorie pe care autoarea, Kapka Kassabova, o dedică țării natale, Bulgaria. Din această serie au mai apărut: To the Lake. A Balkan Journey to War and Peace (2020), Elixir. In the Valley at the End of Time (2023), Anima. A Wild Pastoral (2024).

Publicată în anul 2018 și tradusă pentru Pandora M, colecția Anansi Mentor, în anul 2021, de Ona Frantz din limba engleză, cartea ce deschide seria reprezintă o colecție de povești care fac rechizitoriul ideii de graniță, de frontieră, în contextul istoriei recente a unui spațiu supus interdicțiilor de tot felul și capriciilor unor autorități arbitrare și, prin aceasta, absurde. Conținutul este o îmbinare de istorie, geografie, analiză psihologică și socială, într-o ramă în care arta narativă se împletește cu analiza psihologică și autobiografia, cu rezultate ce excelează în originalitate și autenticitate.

Este vorba de granița dintre Bulgaria și Grecia, pe de o parte, și dintre Bulgaria și Turcia, pe de altă parte, sau, cum se exprimă autoarea, de un Zid al Berlinului împădurit, despărțind blocul comunist de lumea liberă în sudul Europei. Mai mult, frontiera induce permanent îndemnul de a fi trecută, este un obstacol ce se cere depășit, o piedică în calea desfășurării firești a vieții. În condițiile în care la nivelul unei comunități sunt mai importante relațiile de vecinătate și de prietenie, frontiera reprezintă o intruziune, un artificiu menit să înalțe garduri de sârmă ghimpată nu numai din punct de vedere teritorial, ci și omenesc. Deși autoarea se referă în cartea sa la Strandja bulgărească, apoi la regiunea Traciei centrale, aflată la întretăierea granițelor dintre Grecia, Bulgaria și Turcia, plecând de la ideea de centru /vs/ periferie din geopolitica scoțiană, ideile sale pledează pentru toleranță și pentru obligația autorităților de a cunoaște specificul comunităților mici înainte de a lua decizii care să le schimbe viața. În plus, frontierele actuale sunt semnul unui naționalism dăunător, un mod de a-i separa pe „ai noștri” de „ceilalți”, pe „civilizați” de „barbari”.

Dacă în timpul Războiului rece, cetățenii din blocul comunist nu aveau voie să iasă din interiorul teritoriului trasat de granițele din Strandja, după perioadele de criză din Orient ce au început cu ascensiunea ISIS și cu accentuarea politicilor naționaliste și fundamentaliste, imigranții și refugiații din motive politice nu au voie să intre în acest teritoriu ce desemnează de acum Uniunea Europeană, lumea civilizată, a celor cu „pașapoarte corecte”:

„Fantomele acestea – bărbați, femei, copii – umblau pe șosele rurale între orașele frontaliere ale Europei, cu saci de plastic și cu ochi în care localnicii nu doreau să se uite, de teamă să nu vadă în ei toată nenorocirea lumii. Și, în timp ce ei așteptau să li se proceseze actele, trecutul lor zăcea în urmă, numai ruine. Dar nu-și permiteau să jelească pentru că aveau o problemă mai presantă: noua lor viață nu putea începe” (p. 256).

De aici, descrierea așteptării chinuitoare, a speranței nebunești, a luptei neputincioase cu autoritățile, cu birocrația, cu boala, cu nerăbdarea, sintetizate cel mai bine în capitolul „O poveste kurdă de dragoste” (p. 256), de cuplul Alal și Soran.

Ea însăși imigrantă și provenind dintr-o familie de imigranți, scriitoarea sugerează teribila nostalgie pe care o resimte oricine este obligat să-și părăsească țara, dar și dorul de libertate care îi îndeamnă pe cei mai îndrăzneți sau pe cei mai disperați să riște și să încalce interdicțiile frontaliere din cele două perioade puse în discuție:

„M-am uitat la fetele slăbuțe de lângă mine și am simțit tot ce simțeau ele: umilința, nedreptatea, manipularea mintală care te forțează să-ți urăști originile, fără să ai nimic nou de iubit, în timp ce părinții tăi se luptă disperați cu sorții potrivnici ca să-ți ofere o viață mai bună” (p. 261-262).

Poveștile pe care le adună Kassabova pun în evidență idei pe care autoarea le va dezvolta în cărțile ulterioare ale seriei: migrația, exilul, libertatea, relocarea și schimbul de populație între cele trei țări în diverse perioade ale istoriei ultimului secol, viața pomacilor (musulmani de etnie macedoneană, greacă sau bulgară), misticismul – remarcabil fiind capitolul dedicat nestinarilor, adoratorii focului – dar, mai ales, unitatea culturală, dacă nu de altă natură a unui spațiu aparte aflat între Est și Vest, Balcanii, cu accent pe Tracia istorică:

„Părinții lui Nevzat ședeau pe treptele casei lor fără etaj. Pliviseră și udaseră grădina (…). Aici crescuse Nevzat. Verile erau lungi și însorite, iernile erau ucigătoare (…). Purtau pulovere de lână fără mâneci, pantaloni largi și galoși de cauciuc. Parcă i-am simțit prezența: spiritul Balcanilor era acolo, în grădina luxuriantă. Adevăratul spirit al Balcanilor, care persistă, oricât s-ar încerca redenumirea și relocarea lui, imaginarea și inventarea lui. Balcanii noștri amari, preaiubiți și fără frontiere” (p. 429-430).

Cartea conține analize profunde și detaliate ale consecințelor pe care mirajul Strandjei l-a avut asupra oamenilor, de la vânătorii de comori lăsate de traci, până la autoritățile din perioada comunistă, precum Ludmila Jivkova, și la credința în puterile unor clarvăzători și vindecători celebri, precum baba Vanga (cazul acestora fiind reluat și dezvoltat în Elixir). Nepăsarea, grandomania, setea de putere și de prestigiu a fiicei dictatorului, dispusă chiar și la manipularea istoriei pentru a-și valida aspirațiile, sunt bine cunoscute cititorului român de o anumită vârstă, laolaltă cu frica și nesiguranța care o determină pe Jivkova și pe membrii aparatului de la conducere să acorde credit prezicătoarei Vanga:

„Ludmila era un produs al epocii sale, odrasla unei gerontocrații feudale lacome, care poftea să sugă seva nației ca să-și asigure viața eternă. Până la urmă, ea nu contesta nimic – era, pur și simplu, următorul organism vampiric (…). Dar ea reprezenta, de asemenea, manifestarea unui defect în mentalul colectiv (…). Dogma sovietică nu reușise să înlocuiască curentul subteran de misticism care străbate mentalul bulgar (…) misterele pământului erau încă intacte. Le vorbeau celor în stare să asculte. Iar Ludmila voia să asculte” (p. 94).

Poveștile pe care se întemeiază cartea subliniază o tendință de care autoarea este conștientă și de care își dau seama și alții, anume dependența de vânătoarea de povești, curiozitatea și dorința mereu înnoită de a găsi acea poveste, aceaistorie a tuturor istoriilor, spuse și nespuse încă.

Kassabova ia urma victimelor, a torționarilor, a grănicerilor, a contrabandiștilor din orașele de graniță din cele trei țări, Bulgaria, Grecia și Turcia, din timpul Războiului rece și de acum, creionând o lume organizată în jurul „klionului” (p. 86). Poveștile oamenilor se îmbină cu poveștile locurilor, precum orașele Edirne, Svilengrad, Drama, sau trecătorile Rodopilor cu Drumul spre Libertate, dezvăluit de Ziko, traficantul de persoane. Scriitoarea pune în valoare tensiunea permanentă pe care o trăiesc fugarii, viclenia torționarilor, precum și absurdul unor situații sau senzația de capcană care se închide cu zgomot, ca în cazul ciobanului care face cu mâna bărbatului de pe malul opus, în lumea liberă, gest pentru care suferă ani grei de închisoare.

Oameni precum Felix S., Ioanna și Zora, Nevzat, Tako, Alal și Soran, care sunt ei înșiși refugiați, indezirabili sau urmași de refugiați sau de relocați, au dorința intensă de libertate și disponibilitatea de a trece peste obstacole, de a lupta cu situațiile imposibile pentru a trăi așa cum doresc, după legi ale firescului, ale normalului, fără frontiere.

Kassabova apelează la surse autorizate și integrează în cuprinsul acestei cărți aspecte ce pun în evidență puterea femeilor de a-și atinge țelurile și de a-i susține pe cei dragi, dar și de a-și construi o lume proprie. Femeia liberă, femeia rebelă, ce nu se încadrează în niciun tipar, este vizibilă în ceremoniile focului din ritualurile nestinarilor sau în descrierile realizate Ioannei și Zorei, ambele sfidând convențiile:

„Într-o clasificare făcută de analistul jungian Toni Wolff, există patru arhetipuri feminine: mama, amazoana, femeia medie și hetaira (…). Fiecare dintre tipurile identificate de Toni Wolff dezvoltă o latură întunecată atunci când se dezechilibrează – mama manipulatoare, amazoana violentă, Cassandra care anunță Judecata de Apoi, femeia fatală – și-mi puneam întrebarea dacă nu are și Zora o astfel de latură întunecată” (p. 395-396).

Dincolo de implicațiile pe care le are frontiera în viața oamenilor din cele trei țări de-a lungul timpului, ceea ce frapează cel mai tare în această carte, în toată seria dedicată Balcanilor, de altfel, este lirismul cu care autoarea descrie Strandja, destinație cu care se deschide și se încheie călătoria sa: pădurile de nepătruns și munții sălbatici, apele ce fac minuni, misticismul locuitorilor, atemporalitatea ce o transformă în legendă, unul din acele „locuri minunate, unde nimeni nu e cruțat” (p. 331).

„Pădurea mă încolțea cu agiasmele ei clocotitoare, cu zbuciumul ei muzical, cu chipurile care se aplecau din toate părțile, cu vigoarea crescândă din trupurile noastre. Mă simțeam ca prinsă în capcana unui vis – bun sau rău, nu știam” (p. 65).

„Dedicată celor care nu au izbutit să facă traversarea, atunci și acum. Cu o pledoarie pentru ocrotirea pădurilor”, Frontiera este o extraordinară pledoarie pentru umanitatea fără granițe, o voce a celor care nu se aud, dintr-un ținut deseori trecut cu vederea, cu toate că este străbătut de cei aflați în căutare de bogății, de o lume mai bună sau, pur și simplu, de un loc în care să-și petreacă următoarea vacanță.

Frontiera. O călătorie către capătul Europei de Kapka Kassabova