Fragment din „Iepurele blestemat” de Bora Chung (colecția ANANSI. World Fiction, Editura Pandora M)

Traducere și note de Iolanda Prodan

Colecția „ANANSI. World Fiction”

Volum finalist al International Booker Prize 2022 și al National Book Award for Translated Literature 2023

Un volum extrem de original al unei scriitoare coreene în plină ascensiune, Iepurele blestemat este o antologie unică și plină de fantezie de povestiri stranii, greu de încadrat într-un gen literar anume. Ștergând granițele dintre realismul magic, horror și science-fiction, Bora Chung lasă să se desfășoare în proza ei scene și personaje parcă rupte din Edgar Allan Poe, Kafka sau Marlon James: un băiat cu puteri supranaturale care scapă din grota unui monstru totemic ce terorizează o întreagă comunitate din vremuri imemoriale; iepurași translucizi, fetișuri răzbunătoare ce distrug afacerea unui om nedrept; un cap ciudat, făcut din reziduuri umane, ce iese din toaletă și se transformă în cele din urmă într-o femeie frumoasă…

Povestiri unice, având contexte diferite, de inspirație eterogenă, prozele Borei Chung sunt însoțite pe alocuri de o grație neașteptată care, departe de a respinge, te îndeamnă să citești mai departe.

„Pe o hartă speculativă a ficțiunii, Bora Chung se apropie de Ludmila Petrușevskaia, Sayaka Murata și Angela Carter.” – The New York Times

„Echilibrul se schimbă de la o povestire la alta… Dacă te lași păcălit de momentele aparent predictibile, riști să faci un pas greșit și să cazi în abis, unde peisajul prozei scrise de Bora Chung devine straniu.” – Los Angeles Times

„Povestirile scriitoarei coreene nu trebuie citite copiilor seara, la culcare… Ele ne amintesc că monștrii trăiesc peste tot în jurul nostru, uneori la vedere.” – Chicago Review of Books

„Nu citiți această carte în timpul mesei, dar nici nu trebuie să ratați povestiri scrise atât de inteligent, cu un condei atât de sigur.” – Kirkus Reviews

„Când ai îndoieli, împotrivește-te logicii, bunului-simț. Așa poți să scrii povestiri ieșite din comun.” – Bora Chung

Bora Chung (n. 1976) a publicat trei romane, trei volume de proză scurtă și a tradus în coreeană literatură modernă rusă și poloneză. A studiat la Yale University și Indiana University, după care s-a reîntors în Coreea de Sud, unde traduce și scrie ficțiune.

FRAGMENT

În ziua în care compania a dat faliment, directorul și-a vizitat fiul internat în spital. Era după-amiaza târziu. Și-a găsit băiatul dormind — era sedat. Arăta ca o mumie, aproape niciun centimetru din trupul său nu era nebandajat.

Când s-a trezit din anestezie, bărbatul a început să mormăie ceva despre un iepure care stătea pe patul lui. La început, nici taică-su și nici nevastă-sa nu i-au dat atenție. Fiul directorului a insistat că un iepure îi roade pătura, dar niciunul nu i-a luat în serios aiurelile. Țipând cât îl ținea gura că un iepure îi roade piciorul, bărbatul a sărit din pat. Șocată, nevastă-sa a chemat două asistente, care au încercat să-l imobilizeze. Fiul directorului s-a zbătut și s-a împotrivit, urlând ceva fără sens despre niște iepuri. Cele două asistente l-au prins de brațe și l-au imobilizat, iar nevasta l-a îmbrățișat, cuprinzându-l de mijloc. Bărbatul a început să se zbată și mai violent și și-a fracturat brațul drept și două coaste.

Ori de câte ori se trezea din efectul sedativelor, făcea o criză de isterie, urlând din toți rărunchii că îl atacă niște iepuri. Când cineva încerca să-l liniștească prinzându-l de brațe, când se lovea cu capul de marginea patului sau voia să-și scoată ghipsul, bărbatul își mai rupea încă un os. Singura soluție pentru ca oasele lui să se prindă la loc era să fie sedat în permanență.

Directorul companiei privea pierdut capul bandajat al fiului său. Țintuit în pat, tânărul nu dădea niciun semn de viață. Era prizonierul unei disperări grele ca plumbul, paralizante.

Nepotul directorului era mort, iar fiul, unicul său moștenitor, al treilea dintr-un șir de generații în care se născuseră numai băieți, ajunsese o legumă. Compania era o ruină. Rămăsese cu un munte de datorii — impozite restante, amenzi, împrumuturi și taxe pentru spitalizarea fiului. Nu putea să-și externeze băiatul, fiindcă la cea mai ușoară atingere oasele i se sfărâmau. În plus, acuzat de evaziune fiscală, directorul risca să ajungă după gratii.

Bunicul se oprește din povestit și se uită prelung la lampă. Iepurele de sub copac e durduliu și are toată blănița albă, cu excepția vârfurilor urechilor și cozii, care sunt negre. E făcut dintr-un material dur, însă lumina albă pe care o emană lângă bătrân te face să crezi că e acoperit cu blană reală și moale, că în orice moment o să-și ciulească urechile și o să dea din fălci, ca și cum ar ronțăi ceva.

— Și ce s-a întâmplat până la urmă? îl întreb.

Firește că știu cum s-a încheiat povestea, de vreme ce am ascultat-o de zeci de ori. Întrebările pe care i le pun când se oprește din povestit în momente previzibile nu sunt întrebări adevărate, ci mai degrabă sunt niște strategii ca să-l fac să continue povestea, un fel de indicații regizorale nescrise, pe care am convenit amândoi în tăcere că le vom respecta.

— Au murit toți, îmi răspunde bunicul, mângâind absent urechile și capul iepurelui. Fiul directorului a murit în spital, iar directorul s-a aruncat de pe acoperișul sediului companiei a doua zi, după funeraliile băiatului.

Iepurele își mișcă vârfurile urechilor.

Nu căuta să te răzbuni folosind fetișurile făcute de tine. Nu-i blestema pe alții cu fetișurile făcute de mâna ta, în propria casă. Sunt două reguli nescrise, dar nu întâmplătoare.

Un proverb japonez spune că cel care blestemă un om sapă două gropi: una pentru cel blestemat și o alta pentru sine. În cazul bunicului meu, proverbul ar fi trebuit să fie despre trei gropi. Bătrânul a reușit să sape o groapă pentru directorul companiei, pe care l-a blestemat chiar el, alta pentru fiul directorului și a treia pentru nepotul acestuia.

Au murit toți trei. Nimeni nu știe nici în ziua de azi unde e mormântul bunicului. Într-o zi, bătrânul a plecat pur și simplu de-acasă și nu s-a mai întors.

Ba da, s-a întors. Încă se mai întoarce.

În nopțile în care norii negri acoperă luna, când plouă atât de tare, încât lumina aruncată de stâlpii de pe stradă nu se mai vede, în nopțile atât de întunecate și însingurate, când orice lumină artificială sau naturală e neputincioasă în fața beznei, bunicul reapare pe fotoliul de lângă pervazul ferestrei, aprinde lampa în formă de iepure și începe să-mi povestească aceeași poveste pe care mi-a spus-o de zeci de ori.

Să fie acesta blestemul bătrânului? Sau poate e binecuvântarea sa?

— S-a făcut târziu, îmi spune bunicul. Trebuie să te culci devreme dacă vrei să mergi mâine la școală.

Nu mai am demult vârsta la care să mai merg la școală. În familia mea nimeni nu se mai duce la școală, însă eu întotdeauna îi răspund ca o fetiță ascultătoare.

— Da, bunicule. Noapte bună.

Înainte să ies din odaie, nu mă pot abține să îi dau un pupic pe obrazul încrețit de riduri.

Uneori aș vrea să-l întreb cum a murit, ce s-a întâmplat cu cadavrul lui, unde îi este mormântul. Sunt întrebările ce mă obsedează, însă oricât de tentată aș fi să-l întreb, încerc să rezist.

Dacă bunicul și-ar aminti cum a murit, nu ar mai veni la întâlnirile noastre nocturne. Sau, mai rău, dacă nu și-ar aminti cum s-a stins, întrebările mele ar rămâne fără răspuns, s-ar speria și ar dispărea pentru totdeauna. Iar eu n-aș putea să îndur gândul că bunicul nu se va mai întoarce la mine niciodată.

Așa că tac. Mă întorc încet pe călcâie, intru în odaia mea și închid ușa.

Dar nu o închid de tot. O las întredeschisă de o șchioapă, cât să-i văd pe bunicul stând pe fotoliul din sufragerie și lampa superbă în formă de iepure, luminând lângă el. Doar așa mă simt în siguranță.

— Când faci fetișuri blestemate, negreșit trebuie să le faci frumoase.

Așa îmi spunea mereu bunicul. Iar vânzările de fetișuri blestemate merg mai bine ca niciodată.

Dacă continui să trăiesc așa cum trăiesc acum, voi sfârși ca bunicul: moartă, totuși încă vie, încremenită în fotoliu în sufrageria cufundată în întuneric, într-o noapte fără lună, lângă un fetiș care aidoma unei ancore mă ține legată pentru totdeauna de lumea celor vii.

Dar când îmi va veni și mie rândul să stau pe fotoliul de lângă pervaz, nu va exista niciun fiu și niciun nepot care să-mi asculte povestea.

Închid ușa odăii și pășesc în mijlocul întunericului deplin, de nepătruns.

Tenebrele sunt singura mea consolare în această lume diformă.