Femei (note de lectură)

Relațiile noastre sunt, în esența lor, complexe și complicate. Mă refer, desigur, la relațiile cu semenii noștri, dar în egală măsură la relația cu sinele nostru, cu dorințele lui secrete, cu așteptările și frânele inerente.

Pentru un prozator, prezentarea și analiza unei relații perpetuate în timp, pe generații, este o provocare: ideatică, structurală și stilistică. O poveste bună are mai mereu în centrul ei o familie. Sau mai multe. Un personaj puternic. Sau mai multe. Dintre toate categoriile, familia monoparentală, inevitabil confruntată cu disfuncționalități, este mană cerească pentru orice romancier exersat. Când mama și fiica fac parte din generații diferite, implicit cu valori și principii de viață diferite, relația lor se complică. Se ramifică, iar excrescențele care se altoiesc pe parcurs riscă o malignizare rapidă. Iar când tatăl lipsește din peisaj, dând bir cu fugiții (motivele contează abia mai târziu, la o anamneză de recuperare), lucrurile explodează într-un fel sau altul.

În Pitulicea, Anne Enright reface traseul sinuos al femeilor din trei generații: mamă, fiică, nepoată. Trei povești de viață în care schema parentală se repetă, dar fiecare dintre cele trei femei o asumă diferit. Terry, Carmel și Nell. Dragostea, revolta și furia. Generațiile X, Y și Z. Pe fiecare dintre aceste femei o cunoaștem prin prisma celeilalte, Terry fiind reconstituită in absentia, din decupajele lui Carmel, devenită ea însăși mamă singură, tânjind perpetuu după Phil, tatăl absent, cumva incapabil să reziste într-o căsnicie pe care boala a adus-o doar accidental în impas.

Cu un pregnant (și salvator) simț al umorului, Anne Enright scrie o carte care se desface curajos spre aspecte și teme de actualitate: condiția femeii în diferite ipostaze, relația mamă-fiică, impasul conjugal și relațional, asumarea corporalității feminine, libertatea sexuală, drogurile, promiscuitatea, intruziunea semisalvatoare a artei, dependența emoțională de tehnologie, etc.

La un spoiler rapid, cartea pune cititorul în fața unei situații întâlnite des (și) în viața reală: o tânără femeie (Terry) se căsătorește, din dragoste, cu un tânăr poet (Phil McDaragh), aparent punând bazele unei familii irlandeze tipice. Au două fete, Imelda și Carmel, nevoite să asiste neputincioase și traumatizate la degradarea relației părinților, la îmbolnăvirea de cancer a mamei și fuga tatălui, care lasă totul în seama acestor copile: îngrijirea mamei, fizic și emoțional, sentimentul împovărător al unei vinovății pe care, de obicei, și-o asumă nemeritat copiii părăsiți de unul dintre părinți. Parcursul fiecăruia dintre cele două surori este permanent marcat/tarat de absența unui tată ajuns între timp celebru ca artist și prezența absentă a unei mame care se închide în cochilia inexpugnabilă a durerii și a melancoliei bovarice. Două voci se disting în roman: Carmel (fiică și apoi ea însăși mamă singură) și Nell (fiică mereu în criză de identitate, fragilă emoțional, dependentă de un bărbat căruia îi face plăcere să o depersonalizeze).

Pe umărul lui Nell este tatuat, ostentativ sau doar specific generației Z, un mesaj de genul „Iubirea e o maree”, sub claviculă. Pe celălalt umăr, fata ar vrea să-i fie tatuată o pitulice, irlandeză sau australiană; se răzgândește și-și tatuează „o pitulice minimalistă” pe mâna stângă, între arătător și degetul mare. O bucățică de cer și o bucățică de suflet, ascunse bine între cele două degete.

Povestea lui Carmel este relatată mereu la persoana a III-a, în timp ce vocea lui Nell stă emblematic sub semnul persoanei I. Alternarea celor două voci se produce firesc. Două generații se privesc în oglindă, iar cititorul înțelege nu doar diferențele și inerentele divergențe dintre cele două femei, ci și perpetuarea și repetabilitatea traumei în timp. Deși implicată trup și suflet în creșterea și educarea lui Nell, Carmel repetă unele greșeli parentale făcute odinioară de Terry. Tânjirea lui Carmel după tatăl absent, cu care avusese o relație specială în copilărie, fiind „pitulicea” lui favorită, se transmite și amprentează nefericit viața fiicei sale, ale cărei alegeri în materie de bărbați se dovedesc nefericite. În relatarea sa, Nell vorbește despre mama ei numind-o pur și simplu Carmel, ca și cum ar încerca permanent o distanțare de genitoarea ei. Și nu despre necesara desprindere a fiicei majore de mamă vorbim aici, nu despre așezarea pe dimensiunea proprie, ci despre o vădită înstrăinare afectivă. Sunt prezente, este adevărat, și elemente specifice conflictului generaționist, dar aceste tușe sunt cumva tangențiale, prozatoarea insistând pe căutarea fiecăreia dintre cele două femei a cuiva care să aducă în viața lor un strop de afecțiune reală. Nu un bărbat pe fugă, nu un bărbat neatent, insensibil la nevoile femeii de lângă el, nu unul preocupat excesiv de propria împlinire.

Deși Nell „avea douăzeci și șapte de ani, un master în social media și comunicare, o diplomă în marketing digitalizat și câștiga sume nebune trei luni la rând”, nimic din toate acestea nu o echilibrează emoțional. De fapt, ca orice femeie modernă din societatea contemporană, Nell este o persoană anxioasă, depresivă, care nu se sfiește să-și recunoască vulnerabilitatea, analizând-o cu o atenție adesea vecină cu voluptatea. La fel procedează și cu propriul corp.

La rândul ei, nici Carmel nu este fericită. Mereu preocupată de fericirea și liniștea celorlalți (mama, fiica, sora), excedată de imaginea tatălui aflat în plină glorie, ulterior de înmormântarea lui și de cunoașterea familiei americane a acestuia, Carmel este captivă mereu între prezent și trecut. Un obiect, un miros, un anotimp sunt, pe rând, madlene proustiene care o leagă ombilical nu de mamă, ci de tatăl care i-a promis că se va întoarce în viața ei, fără să o facă vreodată.

Este oare Pitulicea doar un roman despre viața de familie și despre disfuncționalitățile acesteia pe fondul greșelilor perpetuate în timp? Dinamitând hotărât mitul familiei monoparentale, Anne Enright nu se sfiește deloc „să atace” falsele și mult prea cultivatele pudori sau tabu-uri legate de corpul feminin, de viața sexuală, de arta bună sau contrafăcută. Împlinirea prin iubire, dependența de sex, pendularea între realitatea concretă și cea virtuală sunt prezentate ca făcând parte din viața aceleiași persoane, o femeie căreia nimic din tot ce-i omenesc nu-i rămâne străin. Împlinirea prin iubire a lui Nell, în finalul cărții, nu este neapărat o găselniță narativă, cât un strop de speranță, acela că fiecare dintre noi, oricât de nefericit ar fi și de jos ar ajunge, găsește cândva, în drumul său, omul care îi aduce alinarea. Poate nu omul multașteptat, nu omul care ți-a zdrențuit sufletul și ți-a înșelat încrederea, ci omul care nu are nicio legătură cu toate acestea:

„Undeva pe mare, bărbatul pe care-l iubesc face surfing (…) Lumea a devenit locul unde oamenii sunt răniți, unde bărbatul pe care-l iubesc va muri într-o zi. Totul îmi vorbește despre siguranța lui, despre apropierea lui-timpul e un mecanism care măsoară cât de mult stăm despărțiți. Nu mă gândesc neapărat la el în permanență, dar el e modul meu de gândire. Mintea lui e busola mea, ochii lui sunt singura mea oglindă. În fiecare noapte tragem obloanele de bambus care ne despart de pădure și el nu-mi pătrunde și nu-mi iese din vise, pentru că visăm împreună”. (p. 269-270)

Ironica, mușcătoarea, revoltata Nell-îmblânzită prin iubire, într-o confesiune aici aproape siropoasă. Vocile din orchestra acestui roman polifonic se liniștesc. Ultima imagine este aceea a unei păsări simbolice:

„Într-o dimineață de duminică în grădina mamei, pasărea s-a uitat la mine și eu am văzut pasărea și am vrut să desființez limbajul și s-o las pur și simplu să fie. Pasărea era pur și simplu. Cu mult înainte ca vreunul dintre noi să fie aici și cu mult după ce noi nu vom mai fi, ea a existat și va exista (…). Dacă suntem foarte norocoși, pasărea va fi mereu pasărea”. (p. 287)

Pitulicea de Anne Enright