„Europenii. Trei vieți și formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea” de Orlando Figes

Din punct de vedere istoric, secolul al XIX-lea configurează într-o manieră decisivă perioada modernă cu toate implicațiile sale cunoscute. Evenimentele politice și militare majore ale timpului respectiv au fost studiate și analizate în profunzime, la fel cum a fost studiată dinamica relațiilor internaționale. Tot în această perioadă, asistăm la apariția sau consolidarea conștiinței naționale, la articularea ideologică a liberalismului sau la reacția viguroasă a socialismului în raport cu proliferarea aspectelor capitalismului. Or, Europa secolului al XIX-lea reprezintă mult mai mult decât ar părea la o primă privire, fie aceasta oricât de solid fundamentată. Este un secol dens, un secol al progresului științific și al celui tehnologic fără precedent, dar și al pulsiunii culturale, care are rolul de a transcende granițele statale și de uni spiritele dezinhibate. De fapt, sub raport cultural, Europa se apropie în această perioadă de idealul unui spațiu cosmopolit, liber de prejudecăți și capabil să genereze atracție în masă față de valorile sale autentice.

Asupra acestor aspecte s-a oprit istoric britanic Orlando Figes, prin intermediul lucrării sale Europenii. Trei vieți și formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea, apărută la Editura Polirom în acest an. Orlando Figes este cunoscut inclusiv publicului românesc grație lucrărilor sale solide, dedicate în special istoriei Rusiei, despre care a scris de asemenea o istorie culturală, dar și datorită unei cărți despre Războiul Crimeii. În mod cert, numele istoricului britanic reprezintă o marcă indiscutabilă din punct de vedere calitativ al producțiilor istoriografice pe care ni le-a oferit de-a lungul timpului.

Autorul și-a propus să scrie o istorie internațională a fenomenului cultural modern european, în sensul în care în această perioadă bătrânul continent devenise un „spațiu al transferurilor, traducerilor și schimburilor culturale”, indiferent de originea lor națională, accentul fiind deplasat pe valoarea lor intrinsecă precum și pe mutațiile profunde pe care acestea au avut capacitatea să le inducă. Fundalul acestei lumi este reprezentat de dezvoltarea fulminantă a sistemului de căi ferate, menit a oblitera atât distanțele fizice, geografice cât și pe cele ideatice.

În centrul lucrării lui Orlando Figes se află trei personaje excepționale și care ipostaziază într-un mod strălucit spiritul timpului, inclusiv prin structura lor morală duală, reclamată de tribulații spirituale și pasiune până la obsesie pe de o parte și nevoi materiale, pe de altă parte. Este vorba de scriitorul rus Ivan Turgheniev (1818-1883), solista și compozitoarea Pauline Viardot (1821-1910), precum și de soțul acestuia, Louis Viardot (1800-1883), un erudit al epocii, critic de artă, director de teatru, jurnalist sau traducător. Destinele lor, intim legate unele de altele, sunt urmărite și descrise în amănunt, dar servesc deseori drept un excelent pretext pentru a surprinde pulsul epocii în resorturile sale profunde, precum și zeci de alte biografii relevante.

Or, într-adevăr, epoca nu este una obișnuită, inclusiv din punct de vedere cultural: ea se deschide spre publicul larg într-o manieră fără precedent, potențează gustul artistic, impune tipare inedite și stabilește standarde permeabile doar în măsura în care calitatea este rafinată î permanență. Pe de altă parte, cultura nu putea rămâne imună la chemarea spiritului capitalist omniprezent și a sa latură mercantilă, cu implicații durabile asupra gândirii și acțiunii celor implicați în respectivul fenomen.

Așa cum precizam, rolul căii ferate a fost unul fundamental pentru fizionomia europeană a epocii, fiind simbolul prin excelență al progresului industrial. Pentru prima dată în istorie exista posibilitatea unificării spațiilor, dar și a convergenței oamenilor, mulți dintre aceștia fiind ei înșiși agenți ai schimbării. Alături de vapoarele cu aur, de telegraf sau de telefon, căile ferate au „stimulat și circulația internațională a muzicii, literaturii și artei europene. Au dat naștere unei revoluții pe piața culturală.” Mai mult, a permis dezvoltarea multor orașe, anterior condamnate la izolare, orașe care s-au integrat cu succes în noul circuit cultural, cu toate consecințele pozitive ce au decurs din această stare de lucruri. În jurul gărilor s-au ridicat noi edificii, hoteluri, cafenele, în general ceea ce ținea de domeniul divertismentului și avea potențial de atragere a publicului. În această perioadă, de pildă, Bruxelles, un orășel, după conectarea cu Parisul prin intermediul căii ferate a primit un flux masiv de imigranți, preponderent francezi, care au schimbat ireversibil peisajul cultural.

Breasla muzicienilor a profitat enorm în urma noii situații, mai ales din punctul de vedere al mobilității. În plus, dintr-un domeniu de nișă, opera, de pildă, a căpătat dimensiunile unui fenomen cu numeroase ramificații precum publicitatea și marketingul, în timp ce onorariile artiștilor și compozitorilor au crescut semnificativ stimulând o largă implicare a acestora. De exemplu, Verdi a fost primul compozitor italian care a obținut câștiguri substanțiale pentru activitatea sa, mai ales după adoptarea legii ce viza drepturile de autor. De asemenea, a fost cultivat și întreținut gustul publicului. Un argument relevant în acest sens îl constituie importanta creștere a numărului celor care dețineau piane.

Tot în această perioadă, producția de carte a cunoscut o dezvoltare explozivă. Între 1840 și 1860, așa cum arată Orlando Figes, numărul titlurilor noi a crescut cu 81% în Franța, în Marea Britanie de două ori și jumătate, iar în spațiul german de patru ori. Unele opere devenite populare atingeau tiraje uluitoare în raport cu standardele epocii și se vindeau anual în sute de mii de exemplare. La fel ca în domeniul muzical, cei implicați în fenomen s-au adoptat rapid noilor realități și au dezvoltat cu succes tehnici inedite de marketing și desfacere a cărților. Din nou, construcția de căi ferate a impulsionat masiv comerțul de carte și a facilitat circulația producțiilor literare. Mai mult, în toate gările au apărut biblioteci sau standuri de cărți pe care călătorii și le puteau procura la prețuri accesibile. Nuvelele, povestirile polițiste sau de aventuri au apărut în urma acestor transformări. Cărțile de călătorie, un gen literar în vogă, au contribuit de asemenea la diseminarea ideii de europenitate sau au consolidat viziuni particulare și prejudecăți despre periferia continentului, așa cum a fost cazul descrierii Rusiei întreprinsă de marchizul de Custine.

În același timp, a proliferat pirateria, în sensul în care piața de carte a fost inundată de retipăriri neautorizate sau traduceri îndoielnice, de natură a distorsiona scrierea originală, iar lupta autorilor pentru o lege care să le protejeze drepturile a fost una de durată și cu rezultate variabile, în funcție de politica și interesele fiecărui stat european. În orice caz, autorii de succes au început, la rândul lor, să câștige sume impresionante, dar au obținut și recunoaștere internațională, ceea ce le conferea un statut social deosebit.

Grație apariției statelor-națiune și a conștiinței naționale, alfabetizarea a făcut progrese însemnate în majoritatea statelor europene. În paralel, numărul bibliotecilor publice a crescut exponențial facilitând accesul cărților pentru largi categorii de oameni: între 1870 și 1890, în Anglia, numărul de biblioteci a crescut de opt ori (de la 52 la 408), în timp ce în Franța, între 1874 și 1902, numărul acestora a crescut de la 773 la 2991. Chiar dacă într-un ritm mai lent, în cele mai multe state acest curent a luat amploare. Se adaugă la aceasta proliferarea revistelor literare, care promovau în primul rând traduceri sau apariția unor ediții de cărți în format popular și, în consecință, extrem de accesibile. Cultura scrisă a căpătat în acest fel proporții incredibile și a contribuit enorm la educarea publicului european, din ce în ce mai conștient de apartenența sa comună.

În domeniul artei, de asemenea, au avut loc transformări structurale, care au dus la apariția unor curente noi precum și la schimbarea perspectivei pasionaților de artă. A ajutat foarte mult, cel puțin la început, inventarea fotografiei, menită să insufle noi modalități de abordare a peisagisticii. Ca și în celelalte domenii, s-a dezvoltat o piață lucrativă de reproducere a operelor de artă destinate publicului larg, ceea ce a contribuit la notorietatea artiștilor. Așa cum notează Orlando Figes, „începuse epoca ilustratelor artistice și a cărților de artă.”

Nu în ultimul rând, autorul descrie pe larg fenomenul turismului de masă specific secolului al XIX-lea, care a deschis noi punți culturale și a adus un plus de cunoaștere. Bineînțeles, decisivă a fost contribuția căi ferate, în jurul căreia s-a ridicat o întreagă istorie a turismului din care făceau parte stațiunile, orașele din proximitatea mării cu ale lor hoteluri de lux, restaurante, cazinouri, cafenele, teatre sau săli de concerte și parcuri pentru promenadă. În mod cert, aceste călătorii au impulsionat o viziune pan-europeană pe care nu puține personalități au evocat-o sub diverse forme, anticipând unitatea politică europeană din următorul secol.

În cadrul acestui context, evoluează personajele noastre menționate mai sus și cărora Orlando Figes le dedică spații ample din lucrare, atât destinului individual al fiecăruia cât mai ales puternicei legături dintre ei. Turgheniev a fost, așa cum se știe, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși ai secolului al XIX-lea, dobândind o faimă impresionantă în țara de origine, dar și în Europa pe care a preferat-o mereu, în special datorită efervescenței culturale a timpului respectiv, deși a rămas un patriot convins. Pauline Viardot a fost, la rândul ei, una dintre cele mai bune soprane din epocă și a efectuat turnee de succes în majoritatea orașelor europene relevante din acest punct de vedere. În Rusia, ultima mare țară atrasă de moda internațională a operei, Pauline l-a cunoscut pe Turgheniev, iar între cei doi se va dezvolta o relație durabilă, cu trăsături inedite, dacă nu aproape unice. A fost, în primul rând, o relație de iubire profundă, consumată până la limitele extreme, dar și o relație de afecțiune reciprocă, tradusă în sprijin moral permanent, dublată de o prietenie perenă. Turgheniev a dus, de altfel, până la obsesie pasiunea sa pentru soprana, care nu impresiona prin frumusețe, dar compensa prin personalitate și carismă. Astfel încât, cu scurte întreruperi, scriitorul rus a urmat cuplul Viardot în toate locurile din Europa în care aceștia s-au stabilit, în Franța, Germania sau Anglia. Soțul Paulinei a acceptat tacit relația dintre aceasta și Turgheniev, al cărui prieten statornic a fost, de asemenea. Cei trei reprezintă în felul lor sinteza culturală europeană dezvoltată de modernitatea secolului al XIX-lea.

În același timp, cele trei personaje au cultivat relații sau au avut tangență cu mai mulți oameni de cultură reprezentativi la nivel european. „Biografiile lor, notează autorul, sunt țesute într-o poveste care merge pe urmele lor prin întreaga Europă, implică oameni pe care îi cunoșteau (mai toate figurile cu adevărat importante de pe scena culturală europeană) și explorează acele probleme ce i-a afectat ca artiști și susținători ai artelor.” De exemplu, Turgheniev a dezvoltat o prietenie durabilă cu Flaubert ale cărui cărți le-a tradus și pe care l-a sprijinit în diverse alte moduri, mai ales din punct de vedere editorial. Cu Tolstoi, în schimb, Turgheniev a avut o relație dificilă, marcată fie de o răcire accentuată, fie de o apropiere sinceră, în timp ce cu Dostoievski nu a reușit să se înțeleagă niciodată. Există în lucrarea lui Orlando Figes un număr important de personalități remarcabile ale căror amănunte biografice, unele inedite, altele spumoase, sunt punctate pe fundal așa cum ar fi Balzac, Alexandre Dumas, Ceaikovski, Verdi, Rossini, Berlioz, Monet, Meyerbeer și așa mai departe, ceea ce întărește senzația că autorul a întreprins un veritabil tur de forță în orizontul cultural al epocii respective. De altfel, așa cum remarcă istoricul britanic, pentru prima dată în istorie, personalitățile politice și militare au fost depășite în popularitate de figurile culturale reprezentative, fapt dovedit de comemorările publice ale acestora, așa cum a fost cazul lui Victor Hugo sau a lui Turgheniev însăși.

Din toate aceste motive, dar nu numai, contemporanii, fie aveau impresia că trăiesc „La Belle Epoque”, fie priveau în urmă spre acești ani cu nostalgie, precum Stefan Zweig. În mod evident, nu trebuie să ne pierdem balansul ce induce obiectivitatea. Dincolo de progresul științific vizibil pentru oricine, precum și dincolo de redimensionarea fenomenului cultural la cote fără precedent, epoca are suficiente umbre, comportă numeroase contradicții, suportă relativ ușor inegalitățile și promovează tensiuni serioase între actorii statali europeni. „Trufașa citadelă, care era Europa, scrie Barbara W.Tuchman, clădită de-a lungul marii epoci a civilizației europene era o construcție făcută din grandoare și pasiune, din bogăție și frumusețe, precum și din hrube întunecate.” Precizam la început că mulți istorici au privilegiat aspectele politice, militare sau diplomatice ale lungului secol al XIX-lea și, într-adevăr, așa cum arată inclusiv Orlando Figes, acestea au avut reverberații majore asupra fenomenului cultural sau a vieții celor implicați, așa cum a fost războiul franco-prusac, ca să oferim doar un singur exemplu. Mai mult, primul război mondial, prin intermediul unei explozii de violență, de asemenea, fără precedent, a obliterat toate evoluțiile anterioare și a contribuit la pierderea primatului european. A fost nevoie de purgatoriul regimurilor totalitare interbelice, de iadul celui de-al doilea război mondial și de lunga noapte comunistă pentru ca Europa să își regăsească identitatea și unitatea, inclusiv din punct de vedere cultural. Spațiul cultural nu se poate dezvolta armonios în absența păcii. Sau, așa cum spunea Kenneth Clark, aproape toate progresele umanității au avut loc în perioade de internaționalism extrem, atunci când oamenii, ideile și creațiile artistice au circulat liber între națiuni.

Cartea lui Orlando Figes devine, așadar, o recomandare obligatorie de lectură pentru toți cei interesați de configurarea culturală a continentului european, dar nu numai. Această lucrare este una de istorie într-o anumită măsură, este o bijuterie descriptivă, este un roman inedit de dragoste este o sumă de biografii bine articulate, este o țesătură de fapte uneori prea complexă și, mai ales, se sprijină pe o documentare ireproșabilă. Acesta, de altfel, este motivul exploziei de amănunte, date, statistici, descrieri care ne dezvăluie din plin latura narativă a autorului, oricum, extrem de înzestrat și cu un acut simț al faptului istoric. Cu un condei extraordinar, Orlando Figes ne-a descris magistral creșterea unei epoci față de care nu putem simți decât nostalgie și regretul sfârșitului său prematur. O epocă cât o viață, de altfel, așa cum se poate intui din scrisoarea lui Saint-Saens către Pauline Viardot, în anul 1909, căreia îi scria:

„La câte schimbări ai fost martoră de-a lungul vieții tale. Căile ferate, vapoarele cu aburi, telegraful, lămpile cu gaz, telegramele și iluminatul electric, le-ai văzut pe toate cum ai luat naștere; iar acum există mașini care se deplasează singure, telegrafe vorbitoare și aeroplane (…) Și numeroase schimbări în lumea artistică! Ai debutat când Rossini, Bellini și alții ca ei erau în culmea gloriei; ai văzut, după strălucita domnie a lui Meyerbeer, cum și din ce neguri? a răsărit arta lui Richard Wagner…”

În mod cert, istoria nu se repetă, în pofida mitului înrădăcinat în mentalitatea colectivă. Dar, citind istoria culturală a secolului al XIX-lea, nu este mai bine așa? În fond, unele epoci își merită unicitatea.

Europenii. Trei vieți și formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea de Orlando Figes