Fiecare generație face propriile greșeli, inclusiv cele de limbă. Pe când începeam clasa întâia spuneam cu nonșalanță „mă râd”. Era răspândit acest reflexiv, cel puțin la copiii din cartierul meu, care „se râdeau” și ei copios. Atacul învățătoarei și profesorilor a fost decisiv și letal, „mă râd” a supraviețuit până prin clasa a V-a, după care a dispărut definitiv din limbajul nostru. A rămas totuși cuibărit undeva în mintea mea ca unitate semantică discretă cu un înțeles fluid, care se ițește când râsul e atât de personal încât trebuie să dau explicații, uneori prea complicate, așa că râsul, animal sperios, dispare. Râd, ca toată lumea, la bancul cu moartea în miniatură care spune: „Am venit după hamster” dar mă râd la gândul că moartea ia trăsăturile „clientului”. Iar trăsătura mea definitorie e procrastinarea. Am și urechile mari. Cum mi-o fi norocul.
Un fragment din Ilf și Petrov, l-am găsit în „1001 de zile sau Noua Șeherezadă”, la care am râs cu lacrimi de la prima citire și care continuă să mă facă să icnesc de câte ori mi-l amintesc, este poate cea mai bună ilustrare a lui „mă râd”.
„Pufăind din țigară, Filiurin se îndepărtă de vânzătorul cu aer absent și, traversând piața pavată cu dale pătrate, se trezi în umbra răcoritoare a statuii ecvestre a lui Timireazev.
Marele agronom și profesor de botanică galopa pe calul său de fontă, cu brațul drept întins înainte, ținând strâns în mână o rădăcinoasă. Pe onorabilul cap al savantului, pusă strâmb, stătea ștrengărește tichia în patru colțuri și cu ciucure de doctoral Universității Oxford. O mantie de câteva puduri cădea în falduri mari de pe umerii lui. Calul, bine ținut în frâu, dirija cu copitele ridicate direct spre cer.
…
Inițial, Timireazev a fost înfățișat ținând în mână un iatagan turcesc. Abia la recepționarea monumentului a reieșit clar că Timireazev era o persoană civilă. Iataganul a fost înlocuit cu o sfeclă mare din fontă, cu o codiță lungă, dar zâmbetul de temut al războinicului a rămas. De înlocuit cu o expresie mai civilă sau mai savantă era tehnic imposibil. Așa că marele agronom galopa în fosta piață Sobornaia, sfâșiind cu pintenii coapsele calului.”
Nu am obținut nici un hohot de la cei cărora le-am citit fragmentul, cel mult niște zâmbete, mă tem că politicoase. Mi-am explicat diferența de reacție prin încărcătura diferită pe care o avea imaginea (râd, din nou) pentru mine. Mi s-a părut irezistibilă ideea statuii ecvestre a lui Timireazev pentru că eu știam cine e Timireazev. Îmi aminteam figura sprâncenată, prelungită de un barbișon alb, așezată între rotunjorul Mendel și ascuțitul Morgan, de pe pereții laboratorului de genetică. Și-mi aminteam, vag, ce e drept, de poveștile profesorului Coman despre conflictul pe care l-ar fi avut cu Lîsenko, tartorul biologiei sovietice pe vremea lui Stalin. Vag, precum spuneam, îmi aminteam că erau hilar de revoltătoare (la vârsta studenției, calitatea de a fi amuzant era crucială și prevala asupra oricăror alte calități).
Pornind de aici, cu Internetul la îndemână, am încercat să împrospătez acele amintiri. L-am căutat pe venerabilul Timireazev dar, surpriză, nicăieri nu apăreau referințe la conflictul cu Stalin și Lîsenko. Ciudat, mi-am zis, trebuie să fi avut ceva ecouri. Am căutat detalii despre adversar, respectiv Lîsenko, și aici surpriza s-a adâncit. Am recunoscut datele bătăliei pentru genetică, așa cum ne-a povestit-o profesorul, doar că era cu totul altul protagonistul, un nume cu totul necunoscut mie, Nikolai Ivanovici Vavilov. În plină disonanță cognitivă am suspectat Wikipedia de fals, dar m-am decis să clarific problema. Interesant cum, cu o motivație suficient de puternică, engramele se activează. Au scos la lumină numele unei cărți pomenite de profesorul Coman, Mișcarea eternă de Nikolai Dubinin. Am găsit-o la bibliotecă. Era într-adevăr Vavilov. Confuzia locuitorilor din Pișceslav pot să mi-o explic, pe a mea nu. Sigur nu profesorul a greșit, undeva în creierul meu s-a produs încurcătura ce a supraviețuit treizeci de ani.
Și iar „mă râd”, doar că de aici hulitul reflexiv se îmbogățește și o virează ușor către un râs amar și cu noduri în gât. Pentru că amuzantul război dintre Vavilov și Lîsenko nu a fost amuzant deloc. Dar merită rezumat.
În 1928, Stalin, care avea nevoie de banii din agricultură pentru ca să dezvolte industria, decidea să colectivizeze terenurile agricole și lansează primul plan cincinal. Colectivizarea a fost un marș biruitor care în 8 ani a ajuns să înglobeze 91% din terenuri, dar productivitatea a scăzut în loc să crească, iar în 1932/33 URSS se confrunta deja cu foametea. Agronomii, biologii, erau chemați să își dovedească loialitatea față de țară, partid și popor și să asigure creșterea producției la hectar. La drept vorbind, asta și încercau să facă, doar că metodele științifice sunt mai lente, prea lente pentru Stalin. Pe acest fundal se desfășoară conflictul dintre Vavilov și Lîsenko.
Nikolai Ivanovici Vavilov a fost membru al Comisariatul Poporului al URSS, președinte și apoi vicepreședinte al Academiei de Științe Agricole, director al Institutului de Genetică al Academiei de Științe. Născut în 1887, într-o familie înstărită, a studiat la Moscova, dar și în Anglia, unde a colaborat cu unul dintre fondatorii geneticii, W. Bateson. A fost un comunist devotat, favorit al lui Lenin, dar și un om de știință pasionat, încrezător în sistemul care îi oferea toate mijloacele pentru a-și urmări țelul: găsirea soluției pentru eradicarea foametei. Dorea să îmbunătățească plantele cultivate, crescându-le rezistența la secetă, boli și frig. În această idee a făcut un efort uriaș pentru a identifica centrele geografice de origine ale plantelor cultivate. Aici spera să găsească rudele sălbatice originare care să prezinte caracteristicile rezistență dorite, pierdute în mileniile de selectare a plantelor doar pe baza productivității. Ca un adevărat Indiana Jones al gramineelor, a colindat cinci continente colectând varietățile găsite și a pus bazele celei mai mari bănci de plante comestibile, asigurând necesarul de variabilitate genetică naturală. Prin încrucișări repetate între variantele sălbatice și cele cultivate urma să transfere genele dorite de la primele la ultimele. Desigur, era un proces de durată, cu rezultate care aveau să apară după mulți ani.
În drumurile lui, la o stațiune de cercetări din Azerbaidjan, l-a întâlnit pe mai tânărul și promițătorul Trofim Denisovici Lîsenko. L-a încurajat și l-a dus la congrese științifice. Lîsenko nu a întârziat să confirme și să se afirme, descoperind, într-o manieră spectaculoasă, metoda de forțare a plantelor prin expunere la frig și umezeală. În urma noii faime câștigate, Lîsenko a fost mutat la Odessa, de unde a pornit ofensiva împotriva geneticii și a celui mai de seamă reprezentant al ei, Vavilov.
Bătălia s-a dat pe toate planurile. Științific, Vavilov era un darwinist convins pe când Lîsenko promova un lamarckism simplist. Vavilov avea legături în toată lumea și era foarte simpatizat în comunitatea științifică internațională. James F. Crow îi face un portret în articolul „N.I Vavilov, martir al adevărului geneticii”:
„… erau un om cu o energie prodigioasă, șarm personal, entuziasm contagios, memorie copleșitoare, cunoștințe enciclopedice și talent lingvistic.”
Lîsenko, în schimb, avea întreaga simpatie a unui singur om, tovarășul Stalin, pe care l-a cucerit cu afirmația sa, „un dușman al poporului este tot un dușman al poporului chiar dacă e om de știință”. Vavilov avea o echipă de geneticieni la Institutul pe care l-a înființat și îl conducea, Lîsenko a făcut echipă cu I.I. Prezent, un talentat agitator, împreună cu care au combătut viguros existența genelor și au promovat ideea că evoluția este rezultatul „progresului necesar”, prin internalizarea de către organism a condițiilor externe. Cu alte cuvinte, progresul se poate vedea într-o singură generație, adică foarte rapid, adică pe placul lui Stalin.
Atacurile formidabilului tandem Lîsenko – Prezent, au fost cât se poate de dure și de publice, de preferință în „Pravda”. Genetica a fost caracterizată ca „servitoarea departamentului lui Goebbels” iar geneticienii ca: „puterile întunericului”, „bandiți troțkiști”, „menșevici idealiști”, „sabotori, spioni și teroriști”.
Tabăra geneticienilor nu s-a dat bătută cu ușurință. Ultima tentativă de împăcare a celor două tabere a fost sesiunea specială a Academiei de Științe Agricole Lenin din decembrie 1936, unde lîsenkoiștilor li s-a reproșat că „folosesc sloganuri revoluționare în scopuri reacționare”. Reconcilierea a eșuat, iar rezultatul au fost epurări masive. În mod interesant, cel mai repede au căzut capetele celor mai deschiși către compromis. Și au căzut la propriu. Între 1936 și 1939 au fost închise institute de cercetare, publicații, s-au interzis cărți, iar cercetătorii au fost arestați, condamnați, executați, deportați în Siberia. Vavilov nu a făcut nici o concesie, nu a dat nici un pas înapoi. În 1934 a fost înlocuit la președinția Academiei de Științe Agricole pe care o înființase și la a cărei conducere ajunge Lîsenko patru ani mai târziu. Cei doi președinți interimari au eliberat funcția prin arestare. Lațul se strânge în jurul lui Vavilov. În 1939, comunitatea științifică internațională se mobilizează, într-o încercare de a-l salva și îl numește președintele Congresului Internațional de Genetică care s-a ținut la Edinburgh. Dar președintelui Congresului i s-a interzis participarea. În fine, steaua lui Vavilov apune definitiv și este arestat în 1940, judecat pentru trădare și condamnat la moarte. În 1942, condamnare este comutată la douăzeci de ani de închisoare. Victoria lui Lîsenko devine deplină doar în 1948, când genetica este declarată oficial o „pseudo-știință burgheză”, iar opoziția față de ideea transmiterii de către individ a caracterelor dobândite, practic, criticarea lui Lîsenko, este interzisă. Știința agricolă sovietică, din lider mondial și concurentă a americanilor, devine o glumă tristă în mâinile acestuia.
Cu ce au fost înlocuite experimentele dușmănoase ale geneticienilor troțkiști și menșevici?
Cu o suită de declarații : „Matematica nu are ce căuta în biologie” (pentru că i-a fost semnalată o eroare de calcul într-unul din articolele timpurii), „Pentru a obține un anumit rezultat, trebuie să vrei să-l obții exact acel rezultat. Am nevoie doar de oamenii care pot obține rezultatele necesare.” Pentru un om de știință, o astfel de abordare este înspăimântătoare.
Cu convingerea că secara s-a transformat în grâu, care l-a rândul său s-a transformat în orz și prin aceeași alchimie biologică, se va transforma pirul în grâu.
Cu revoluționara (și foarte corectă din punct de vedere ideologic) idee că nu există selecție naturală, ci doar cooperare naturală, iar plantele mai slabe se sacrifică în condiții nefavorabile pentru a le ajuta pe cele sănătoase.
A aplicat aceste teorii când a condus lucrările de împădurire a taigalei, în încercarea de a modifica climatul Siberiei. În 1948, țăranii au fost trimiși să semene ghinde în cuiburi pe milioane de hectare. Exemplarele debile urmau să se sinucidă și să îngrașe pământul, favorizând dezvoltarea exemplarelor mai puternice. Șostakovici a scris în 1949 oratoriul „Cântarea pădurilor”, celebrând măreții stejari ce urmau să umbrească taigaua. În 1952 doar 4% din copacii cântați mai trăiau.
Eșec după eșec, Trofim Denisovici a continuat să treacă de la un plan fantastic la altul, cu un remarcabil talent de a se autopromova și de a zdrobi orice voce critică. De abia la mijlocul anilor ’60 i s-a epuizat imunitatea și un val de atacuri condus de Andrei Zaharov a pus capăt monopolului lui Lîsenko asupra biologiei și a repus genetica în drepturi.
Pe aceste căi întortocheate m-au condus Ilf și Petrov cu al lor Timireazev, care, de altfel, a avut prudența să moară în 1920, înainte de ascensiunea lui Stalin. Imaginea inofensivului botanist, învăluit în mantaua de fontă şi în dubla confuzie, a locuitorilor Pişceslavului care l-au făcut erou de război și a mea, care l-am făcut martir al științei, galopează prin dosul frunţii mele. Pentru totdeauna. Sau până când vine personajul acela întârziat, cu urechile mari.
Așa că, mă râd.
Acest text se dorește a fi un omagiu, poate mai neobișnuit, adus omului de știință Nikolai Ivanovici Vavilov, care, în data de 26 ianuarie 1943, a murit în închisoarea din Saratov, de inaniție.
Sursa foto: alchetron.com
