„Eseu despre orbire” de José Saramago

O epidemie stranie și îngrozitoare de orbire se răspândește cu rapiditate și îi determină pe guvernanți să întreprindă măsuri drastice, cum ar fi să-i închidă pe cei afectați în lagăre, măsuri care însă se dovedesc ineficiente pentru că, în curând, toți vor orbi. Toți, cu excepția soției medicului care îl urmează pe soțul său în lagăr și devine ochii unui grup de nevăzători. Lumea, lipsită de unul din simțurile locuitorilor ei, devine abominabilă ca un infern.

Dacă mă iau după grupurile de cititori de pe facebook și după prietenii cititori reali și virtuali, observ un interes viu pentru cartea lui José Saramago, Eseu despre orbire. Se pare că oamenii, în loc să-și protejeze sănătatea psihică, așa cum recomandă specialiștii, prin evitarea informațiilor și lecturilor stresante, preferă să găsească un scriitor care „să-i înțeleagă”, să le ofere o ficțiune care să le imite fricile și să dea glas celor mai improbabile scenarii care le bântuie imaginația, probabil pentru a avea posibilitatea să evadeze înapoi în realitatea care, prin comparație, e încă destul de suportabilă. E și aceasta o terapie, poate chiar eficientă. În sens invers, și cititorul este sensibilizat de realitatea înconjurătoare pentru o receptare mai profundă a romanului. Acesta nu se va opri, acum, doar la efectul de perplexitate pe care îl suscită subiectul, ci va căuta răspunsuri la întrebările care nu mai sunt doar ale autorului, nu sunt doar niște idei asupra cărora i se propune să mediteze, este o problemă care îl preocupă și care, poate, l-a adus spre roman.

Cheile simbolisticii sunt la autor, totuși nu ne putem refuza răsfățul de a face unele presupuneri, în încercarea de a răspunde acelor întrebări. Cea mai mare enigmă este, cred, cea a orbirii, căci orbirea de care sufereau personajele lui Saramago nu era că toate celelalte, ele nu cădeau în beznă, ci, dimpotrivă, într-un alb infinit, o orbire albă. O fi oare Saramago unul dintre mulții intelectuali care au blamat iluminismul pentru că a dat naștere unei civilizații a rațiunii, transformând viața într-un perpetuu calcul (de interese, de distribuire a efortului și a timpului, de oportunități), în care emoțiile nu mai joacă nici un rol? Puțin probabil, ținând cont de discursul pe care l-a ținut când a acceptat Nobelul, când a spus că pervertim rațiunea atunci când umilim viața, că demnitatea umană e umilită zilnic de mai marii acestei lumi, aceste cuvinte fiind mai degrabă o pledoarie pentru apărarea rațiunii celei drepte, orbii albi ai lui Saramago fiind orbi de prea multă lumină, în contrast cu cei negri care, de la naștere, sunt „în bezna necunoașterii”. Prea multă lumină ar putea fi, în acest caz, prea multă implicare într-un sistem putred căruia suntem nevoiți să ne supunem fără crâctire și să-l perpetuăm, un sistem în care nu avem timp pentru gândire, un sistem în care suntem niște orbi care se complac bălăcindu-se în noroi, o viață aservită consumului și egoismului.

De remarcat faptul că albul, ca simbol, este păstrat și în Eseu despre luciditate (majoritatea alegătorilor dintr-un oraș au votat în alb, de două ori consecutiv), continuarea romanului în discuție, păstrându-se și locul desfășurării acțiunii care, printr-o monstruoasă coincidență, devine tărâmul întâmplărilor extraordinare. În Eseul-continuare, corespondența dintre alb și luciditate este mai transparentă, în opoziție cu corespondența dintre alb și orbire, Saramago punându-ne, așadar, în fața unor nuanțe de alb, dintre care unele purifică și înnobilează, iar altele ne orbesc. Poate că ar trebui să înțelegem că rațiunea, singură, nu este suficientă pentru a construi o lume frumoasă și demnă, ea putând fi pusă atât în serviciul binelui, cât și al răului. Albul este, așadar, simbolul rațiunii, iar cele două romane prezintă ipostazele în care poate fi văzută aceasta.

Tragedia albului cel rău (Răului Alb, așa cum a fost denumită orbirea) este că nu vedem mizeria în care ne scăldăm cu toții și nu ne pasă decât să ne hrănim trupurile, cu orice preț, mai puțin sufletele. Astfel, orbii încep prin a renunța la lucrurile prețioase pe care le au, în schimbul hranei, ajungând să ofere până și femeile lor, atunci când nu mai au altceva de dat. Întreținerea doar a nevoilor primare ne egalează cu oamenii primitivi, cu singura deosebire că ei aveau prerogative pentru a evolua spre ocondiție superioară, în timp ce noi ne-am creat cadrul perfect pentru regresie:

„Ne-am întors la hoarda primitivă, spuse bătrânul cu legătura neagră, cu deosebirea că nu mai suntem cîteva mii de oameni într-o natură imensă și intactă, ci mii de milioane de bărbați și de femei într-o lume slăbită și epuizată, Și oarbă, adaugă soția medicului”.

Sămânța schimbării, însă, e ascunsă tot în catastrofă, în catastrofa adusă până la limitele ei cele mai obscene, atunci când chiar și orbii vor putea să își dea seama despre mizeria în care trăiesc, când, în sfârșit, nu vor mai conta numele și diferitele înfățișări pe care le putem afișa, când unica scăpare va fi să ne întoarcem spre noi înșine, cu mai multă luciditate, și spre alții, cu mai multă considerație și empatie. Revelator în acest sens este cuplul format de tânăra cu ochelari negri, fostă prostituată, și bătrânul cu legătură neagră, dragostea dintre aceștia înfiripându-se în plină epidemie, o dragoste fără măști, purificatoare.

Astfel, din cenușa unei lumi zdrobită sub propria sa greutate se presupune că s-ar putea naște una nouă, mai bună:

„Din fericire, cum istoria umană a tot dovedit, adeseori un lucru rău aduce ceva bun, se vorbește mai puțin de lucrurile rele aduse de cele bune, așa sunt contradicțiile lumii noastre, unele merită mai multă considerație decât altele”.

Dincolo de simboluri și turnura subiectului, Saramago se citește pentru originala flexibilitate a expresiei șia ideii, pentru amănunte revelatoare, pentru plăcerea descoperirii în labirinturile întortocheate ale frazei și, nu în ultimul rând, pentru umorul ireverențios prin care, de fapt, exprimă cele mai însemnate idei.

Eseu despre orbire de José Saramago