Deopotrivă realiste și fantastice, hilare și triste, cathartice și copleșitoare, prozele lui Florin Irimia oferă piesele unui puzzle care, odată asamblat, își schimbă funcția pentru a crea noi imagini și, implicit, sensuri. Scriitor și profesor cu vocația ratării, Sebastian, personajul-cheie al celor nouă povestiri, este victima farselor destinului și a propriei imaginații într-o lume în care căutarea permanentă a identității vine la pachet cu însingurare, depresie, insecuritate emoțională și duce la o „reinventare” periculoasă, căci, uneori, evadarea din prezent nu te face decât prizonier al trecutului.
Florin IRIMIA s-a născut în 1976 la Iași. Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Scrie cronică literară din 2001, în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură,Observator cultural, România literară și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la Editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, 2013. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014), precum și volumele de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017) și Bărbatul din spatele ceții (2021).
FRAGMENT
Cred că ne urmăreşte cineva“, spuse femeia şi se uită la el, curioasă să-i vadă reacţia.
„Cine?“, făcu el şi inima începu să-i bată mai tare. În urmă cu o zi răcise urcând pe munte şi acum se simţea slăbit, febril şi cumva nedreptăţit de soartă. Asta-i mai lipsea acum.
„O femeie“, spuse femeia pe un ton îngrijorat.
„O femeie? Unde? Arată-mi-o şi mie.“
„Nu pot să ţi-o arăt! Nu vreau să-şi dea seama c-am văzut-o. Dar sunt aproape sigură că ne urmăreşte. Se ţine după noi de măcar zece minute. Acum, chipurile, se uită într-o vitrină. Nu te uita!“
Nu ştia dacă să se enerveze sau să intre în panică, deşi, îi trecu prin minte, un bărbat ar trebui să aibă la dispoziţie ceva mai mult decât aceste două opţiuni. Ar fi vrut să fie în cameră acum, nu bătând străzile Bernei. Îi era ciudă că răcise atât de uşor, fusese suficient să dea un pic de frig şi gata, deşi nu era exclus ca berea rece pe care o băuse cu o seară înainte, după sosire, precum şi şofatul, toate orele alea petrecute pe şosea, să-şi fi spus şi ele cuvântul. Ar fi vrut să fie în cameră acum, ar fi vrut să facă dragoste cu ea, răceala avea darul ăsta, paradoxal îi stârnea apetitul. Doar că făcuseră dragoste cu o zi înainte şi să repete experienţa atât de repede ar fi fost o greşeală. Nu voia să-i dea impresia că era ahtiat după ea. Femeile pot vedea ceva seducător în asta la-nceput, dar după un timp vor găsi de cuviinţă să te respingă. Sau să se folosească cumva de slăbiciunea ta. Nu voia să-i pară nici slab, vulnerabil sau, Doamne fereşte, obsedat. Făcuse greşeala asta cu soţia lui, dar pentru asta avea o scuză. Era tânăr pe-atunci, naiv şi neexperimentat. Credea că o va flata cu atenţia lui, că atenţia în sine va fi seducătoare. Şi fusese. Doar că numai pentru un timp. În plus, un bărbat de vârsta lui care să se comporte ca unul de douăzeci de ani ar fi fost de-a dreptul penibil.
Teoretic ar fi trebuit să urce şi azi muntele, pe Ochsen, ceva mai departe de Berna, şi, de asemenea, ceva mai înalt, dar după experienţa nefericită de pe Gantrisch se văzuse nevoit să contramandeze. Excursia începuse perfect, soarele strălucea generos, urcuşul era lin, culmile munţilor se profilau impozant pe cerul senin, dându-le sentimentul că se aflau acolo unde trebuia, doar că la un moment dat, când mai aveau puţin şi ajungeau în vârf, se iscase din senin o furtună, temperatura scăzu brusc, iar o ploaie rece şi ostilă începu să măture culmile golaşe ale muntelui. Nu luase nici măcar o haină mai groasă cu el, era numai în cămaşă, doar erau în miez de vară, chiar şi sus fusese plăcut până să se pornească furtuna. Se întorseseră la maşină uzi până la piele, dar încă într-o dispoziţie destul de bună şi până înapoi la hotel totul părea că va fi dat uitării. Însă, odată ajuns în cameră, începu să se simtă ciudat, o oboseală venită de niciunde, cu dureri de încheieturi şi poate şi ceva febră, puse brusc stăpânire pe el. Îşi făcu un ceai, înghiţi două aspirine – noroc că luase cu el – şi toată noaptea se zvârcoli în pat, asudând din abundenţă, încât la un moment dat se mută din pat pe canapea, ca să nu-i tulbure ei somnul. Nici dimineaţă când se trezi nu se simţea mai bine. Acum febra era o certitudine, îl durea în gât când înghiţea şi începuse chiar să tuşească. Încercă totuşi să nu se demoralizeze prea tare, însă o altă escapadă montană era exclusă. Îi spuse şi ei asta, iar ea încuviinţă: „sigur, n-avea rost, la ce bun?“, dar, dincolo de cuvintele corecte pe care le rostise, o simţi distantă, de parcă o dezamăgise cu răceala lui sau, şi mai rău, se făcuse cumva de râs, ca şi cum, da, n-ar fi fost suficient de bărbat pentru că răcise atât de uşor. Oare deja începuse să se plictisească de el? Nu aveau nici şase luni de când erau împreună, dar parcă în ultima vreme îşi cam pierdea răbdarea cu el, era mofturoasă, greu de mulţumit, se şi răstise la el de vreo câteva ori. Aşa trebuia să fie o amantă sau era ceva în neregulă aici? „O femeie nu trebuie să fie niciodată plictisită în compania bărbatului“, îi spusese odată taică-său. „Stârnită, da, intrigată, absolut, exasperată chiar, dar niciodată nu trebuie să simtă că se plictiseşte în prejma bărbatului.“ Şi, bineînţeles, la momentul acela taică-său însuşi îl cam plictisise cu vorbele lui, doar că le reţinuse. Aproape în pofida voinţei sale.
„Putem merge măcar în oraş?“, vru ea să ştie după ce luaseră micul-dejun în cameră. „Absolut“, încuviinţă el, încercând s-o facă pe grozavul. „E o simplă răceală, nu-i ca şi cum am ftizie. Pe după-amiază cu siguranţă o să mă simt mai bine. Iar diseară voi fi aproape ca nou.“ Şi-atunci, dintr-un motiv pe care raţional nu şi-l putea explica, îşi aminti visul. Se făcea că era căsătorit cu o femeie pe care n-o mai văzuse în viaţa lui, o femeie cu care în realitate nu s-ar fi însoţit nici măcar pentru câteva ore, dar care acolo, în lumea anapoda a visului, îi era soaţă şi-l cicălea îngrozitor, aproape ca şi cum ar fi jucat un rol, rolul nevestei cicălitoare, care-i ieşea de minune. Şi dacă reacţia lui ar fi fost să se enerveze, să-i reproşeze la rândul său că nu-i dă pace, tot ar fi fost ceva. În schimb, pe el îl apucase o tristeţe sfâşietoare – atât de sfâşietoare, încât putea s-o simtă şi-acum, treaz fiind, chiar dacă nu la intensitatea din vis – ca şi cum ar fi aflat că suferă de o boală incurabilă care în curând avea să-i aducă sfârşitul. Şi într-un fel chiar primise un asemenea diagnostic: se căsătorise cu această femeie cu un caracter deplorabil, cu care nu avea nimic în comun. Ea era acum nevasta lui, ea era în egală măsură diagnosticul şi cauza morţii lui şi nu putea face nimic să i se opună. Cum se-ntâmplase una ca asta? Plătea pentru un păcat mai vechi de care să făcea vinovat şi ăsta era preţul? Nu reuşea să priceapă. Era revoltat, dar mai mult decât revoltat era nedumerit. Perplex. Cum se cunoscuseră? Unde? Ce-l făcuse să fie de-acord s-o ia de nevastă? Nu-şi amintea nimic. O privea siderat în timp ce ea turuia mai departe făcându-i tot felul de reproşuri.
În realitate, soţia pe care acum o înşela cu Céleste nu fusese niciodată aşa. Se înţeleseseră bine, avuseseră o viaţă bună împreună, în tinereţe trăise cu impresia că fuseseră făcuţi unul pentru celălalt. Da, în tinereţe. Nu că acum ar fi fost bătrâni, Doamne păzeşte, doar că nici tineri nu mai erau, iar de la o vreme încoace relaţia se cam răcise. Nu se certau, cum să se certe dacă de-abia îşi mai vorbeau? Abia dacă îşi mai vorbeau, abia dacă mai făceau dragoste, abia dacă se mai putea numi că erau împreună. Daniel nu ştia prea bine care erau cauzele acestei înstrăinări tot mai vădite dintre ei. Sau mai bine zis nu ştiuse. Iniţial o pusese pe seama trecerii timpului, a monotoniei şi rutinei, a acelei apatii care se instaurează într-o relaţie după un număr de ani, apatie care-i face pe soţi mai dezinteresaţi, mai delăsători unul faţă de celălalt. Cuplul s-a statornicit, relaţia e sudată, fiecare a ajuns să-l cunoască pe celălalt (poate prea bine), nu mai e loc pentru mari curiozităţi sau descoperiri. Şi poate nici pentru prea multe vorbe, încercase să se păcălească singur. Apoi se gândise că de vină era contextul. Blocaţi în Europa, în micuţa Elveţie, nemaiputând să se întoarcă acasă pentru cine ştie cât timp, ameninţaţi şi de o posibilă invazie, îi era încă proaspăt în minte episodul Basel, când oamenii evacuaseră practic oraşul de teama venirii naziştilor care în final nu mai veniseră. Numai că în ultima vreme îşi cam schimbase părerea. Sigur, rutina şi sentimentul de prizonierat aveau şi ele o contribuţie, însă motivul real părea să fie totuşi altul. La-nceput nici lui nu-i venise să creadă – era ca şi cum brusc ar fi aderat la nazism, după o viaţă de convingeri democratice –, dar cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama că ce fusese iniţial doar o impresie, o ipoteză, o posibilitate vagă, începuse, încet, dar sigur, să se contureze ca fiind de fapt unica variantă cu adevărat plauzibilă. Era ca atunci când cineva îţi spune ceva pe un ton foarte serios, iar pe tine te-apucă în primă instanţă râsul, deoarece ceea ce ţi se spune e mult prea deşănţat, mult prea scandalos ca să nu-i iei spusele ca pe-o glumă, pentru ca apoi să-ţi dai seama că persoana respectivă n-avea absolut nici o intenţie să fie glumeaţă. Şi ce era de-a dreptul scandalos acum, ce-i spusese mintea pe tonul cel mai serios cu putinţă, la care reacţia lui fusese să râdă, crezând că-i o poantă, era că mai nou voia să aibă un copil. El, care nu-şi dorise copii niciodată, începuse să-şi dorească unul tocmai acum, când soţia lui nu i-l mai putea dărui, chiar de-ar fi vrut. Ceea ce-nsemna că, dacă într-adevăr şi-l dorea, trebuia să-l facă cu altcineva.
