Romanul lui Adrian G. Romila dezvoltă într-un triptic interconectat teme precum exilul, călătoria, întoarcerea acasă, speranța, periferia. Ca-ntr-un panoptic cu oglinzi paralele, părțile trimit unele la altele și se reflectă reciproc prin numeroase analogii și corespondențe. Trei timpuri și trei lumi se concentrează în tot atâtea personaje omonime care trec în moduri diferite prin experiența înstrăinării, a neîmplinirii și a imprevizibilului. Un tânăr ofițer de marină italo-valah cu studii în Franța revine la București, în vara lui 1835, chemat de tatăl său pentru o misiune politică secretă la Constantinopol. Un universitar la litere din Constanța lui 2019, exclus subit dintr-o bogată viață afectivă și intelectuală, descoperă că scrisul nu e deloc o activitate lipsită de consecințe. În sfârșit, sclavul poetului Ovidius exersează frumusețile limbii latine alături de stăpânul său pe pământurile de la marginea lumii civilizate, în ultimii ani ai exilului tomitan. Deopotrivă roman de aventuri, exercițiu metaliterar, thriller istoric, bricolaj autobiografic și parabolă existențială, povestea prinde în țesătura sa inextricabilă polivalența de totdeauna a literaturii. Ea poate vorbi despre o mulțime de lucruri: fapte temerare, comploturi tenebroase, mirajul depărtărilor, războaie, suferințe, moarte, libertate sau iubire. Dar peste toate, ea propune un pariu identitar, folosindu-se de autorul ei. Mai eficientă ca oricare altă tehnică submarină, literatura poate scoate la lumină chiar și misterul unei epave scufundate. Iată încă una dintre mizele spectaculoase ale acestei cărți.
„Cum știm de la Curtius, metafora corabiei era pentru medievali reprezentarea cea mai frecventă a literaturii. Și pentru Adrian Romila literatura a fost dintotdeauna o călătorie, una navală, în sensul cel mai literal al termenului – implicând deopotrivă riscuri majore & descoperiri așijderea. Și viceversa: călătoria a însemnat întotdeauna modul suprem de existență al literaturii, forma cea mai adecvată de transpunere a fantasmei în real. Acasă, departe este cartea lui de blazon, intersectând spectaculos cele două suprateme: personajul Romila călătorește & se descoperă în numele autorului Romila – într-un roman care pune în contiguitate surse dintre cele mai diverse: de la Manoil al lui Bolintineanu la Levantul lui Cărtărescu, de la Jules Verne la Radu Tudoran, de la Joseph Conrad la Pynchon. Ceea ce rezultă e o carte admirabilă, deopotrivă pour les enfants et pour les raffinés – una dintre cărțile acelea rare care pot converti un călător la literatură. Și viceversa.” (Radu Vancu)
„Dacă Umberto Eco ar fi rescris Toate pânzele sus! cu Metamorfozele lui Ovidiu pe birou, ar fi ieșit Acasă, departe, acest triptic romanesc în care avatarurile livrești ale lui Adrian G. Romila pornesc în aventuri marine prin istoria ultimelor două milenii. Un spectaculos melanj de genuri literare, vorbind cu fantezie, inteligență și umor despre marile teme ale identității, libertății și exilului, un roman-corabie pe care cei mai temerari dintre cititori se pot îmbarca pentru o călătorie cum alta n-a mai fost.” (Marius Chivu)
Fragment
Dacă ascultare de fiu trebuia să facă, va face, cu gândul că acesta va fi, poate, ultimul drum mai de seamă în ţara care‑l primise la sân pe părintele său, căreia nu simţea că i‑ar datora ceva, dar în care, din nefericire, se născuse. Va îndeplini sarcina şi apoi va pleca din nou unde va voi, departe de pământurile unde Scorpia şi Gheonoia‑şi ziceau descântecele amăgitoare şi unde nu se va mai întoarce decât ca oaspete de seamă. Iar un oaspete adevărat vine, se bucură puţin, se poartă frumos cu stăpânii şi pleacă, nicidecum nu întârzie într‑o casă despre care ştie că nu‑i a lui, n‑a fost şi nici nu va fi vreodată.
Şi ce‑ar fi trebuit să facă, vasăzică, tânărul Adrian Romila pentru ţara vitregă a tatălui său? Câteva frânturi ale discuţiei din iatacul umbrit, prin fumul de afion, printre felegene, lichioruri, prăjituri şi chisele, vor fi poate lămuritoare, deşi greu ar fi de înţeles cum de putea crede cineva – sigur, afară de don Giorgio şi de prietenii săi de taină – că ele vor fi duse la îndeplinire fără primejdie şi cu nădejdea unor mari izbânzi. Iată, aşadar, ce s‑a povestit apoi că auzise doamna Maria Romila, ascultând curioasă de după uşa încuiată de la etaj, frângându‑şi mâinile împreună cu slujnica cea mai de încredere, gata să fugă amândouă la auzirea cheilor răsucite în broască sau a vreunor paşi de ieşire:
„Numai în marile puteri ale Europei ne e nădejdea, acum, Adriane, iar oamenii lor de la Înalta Poartă… Te vei întâlni cu el la Hanul lui Manuc şi acolo vei afla care‑ţi vor fi oamenii, parolele şi opririle…“.
„Nu interesează pe nimeni din Apus ce se petrece aici, tată, înţelege, ei au războaiele lor, interesele lor… Cine să se pună cu sultanul şi cu ţarul? Şi pentru cine, pentru ce?…“
„Misiunea asta e pusă la cale de noi de peste un an, în Societatea Filarmonică, sunt nopţi de făcut planuri… Alde Câmpineanu şi Heliade‑Rădulescu nu se ocupă întotdeauna numai de teatru şi cultură românească… lojele masonice din Franţa au luat seama şi fraţii noştri de acolo…“
„Ce aştepţi să izbândeşti, tu şi oamenii tăi din… Societatea asta de care zici… niciodată aici, în Levant… nimeni nu‑şi pune‑n cap Rusia şi Sublima Poartă doar ca să favorizeze libertatea unei ţări minuscule de la gurile Dunării…“
„La Constantinopol vei merge în secret cu scrisorile astea la consulii Franţei şi Angliei, ca să… cu daruri pentru fiecare…“
„Cine mă primeşte pe mine acolo, dacă aproape nimeni n‑a auzit de Bucureştiul dumitale… În Apus, Bucureştiul nu‑i mai mult decât un târg uitat din Levant… Pe hărţile marine din Franţa, dacă vin din arsenalul otoman, Principaturile dumitale sunt încă trecute ca Bogdan‑beg şi Iflak‑beg, nicidecum Moldova ori Valahia, abia pe cele noi, austriece, să mai găseşti numele lor europeneşti…“
„Va fi, poate, cea mai însemnată călătorie a ta pe mare, din toate câte ai făcut până acum, şi, de va fi cu izbândă, atunci tu vei fi parte din istoria mică a acestui neam…“
„Pe mine nu mă interesează să rămân în vreo istorie, tată, înţelege! Vorbeşti în cuvinte mari, care n‑au nicio noimă… eu vreau să trăiesc mai acătării, civilizat, şi să las lucrurile în mersul lor firesc, pe locurile unde se află…“
