Dumitru Crudu

Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici

roman, Editura Humanitas, Colectia: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv data de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cel mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și de speranță.

„Ceea ce am încercat să fac în acest roman, care începe pe 28 iunie 1940, când se naște la Chișinău Mihai Mihailovici Lebădă, și se termină pe 28 iunie 2018, când acesta va fi înmormântat la București, a fost o cronică a familiei Lebădă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de optzeci de ani, vreme în care Basarabia a fost ocupată de sovietici, a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, a fost afectată de o foamete sinistră, a cunoscut deportările și sovietizarea cu forța, și-a recăpătat independența, a fost învinsă în războiul ruso–moldovenesc din 1992 și a intrat într-o criză profundă din care încă nu a reușit să-și revină nici azi. Romanul meu e fracturat într-o multitudine de texte, și fiecare dintre ele se desfășoară doar pe 28 iunie, ca în cartea sau în filmul acela celebru, știți voi care. E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.“ – DUMITRU CRUDU

*Fragment*

28 iunie 1948

După ce s‑au stins lămpile în Flutura, Radu Gavrilovici a ieșit din ogradă și s‑a pornit să străbată satul. Liza trăia în mahalaua de peste deal, în casa aia cu fântână în drum, din care începuse și el să bea apă în ultima vreme și până acolo a întâlnit doar o singură umbră de om, în fața țintirimului, și, ca să nu fie recunoscut, Radu Gavrilovici și‑a tras capela cu steluță roșie pe ochi. La Liza lampa era stinsă, dar n‑a intrat în ogradă. Stătea în fața porții și tușea, tușea dinadins ca să‑l facă pe Petrache să latre, dar câinele era așa de jigărit, că nici să latre nu mai voia, și atunci el a zgâlțâit poarta. Nu hămăiala câinelui a auzit‑o Liza, ci zgâlțâitul porții, și a ieșit, făcându‑i un semn să treacă în ogradă. Câinele lătra atât de stins, că nici unul dintre ei nu‑l auzi. S‑a furișat după ea în casă și s‑a oprit în tindă, lăsând‑o pe Liza să meargă mai departe singură, ca să verifice dacă Mihăiță, Valentin, Ivan, Anatol și Tamara dormeau. Dormeau tun și ea l‑a împins în camera vecină, cea care încă nu era terminată. A intrat după el cu o lampă în mână, pe care a aprins‑o de cum a închis ușa după ea.

Radu Gavrilovici nu venea niciodată cu mâna goală la ea, dar de venit venea foarte des. De fiecare dată scotea dintr‑o torbă o strachină de făină, pe care i‑o punea în brațe, și Liza o lua și o ducea în cealaltă cameră. Nici atunci nu a făcut vreo excepție. A scos strachina și i‑a dat‑o, iar ea i‑a întors spatele ca s‑o ducă în cealaltă cameră, unde dormeau copiii. El nu mai avu răbdare s‑o aștepte și își scoase tunica soldățească de culoare kaki, iar când ea reveni, îl găsi gol. Se dezbrăcă și ea cu repeziciune și el o trânti pe spate pe podeaua de lut.

A doua zi, Liza a copt pâine, bucuroasă că și azi vor avea ce să mănânce. Ce fericiți mai erau Mihăiță, Tolișor și Tamara! Ei încă dormeau când mama a scos pâinea din cuptor și a tăiat‑o în felii mărunte. I‑a trezit mirosul acela atât de îmbătător de pâine coaptă. Au sărit din pat și și‑au lipit de obraz câte o hrincă albă. Pâinea era caldă, iar căldura ei li se difuză în tot corpul. După ce au mâncat‑o, i‑au sărit tustrei mamei la gât, au înlănțuit‑o cu mâinile, pupând‑o când pe un obraz, când pe altul și mulțumindu‑i cu lacrimi în ochi că le‑a făcut rost de pâine. Erau salvați pentru încă o zi.

Câteva nopți Radu Gavrilovici nu veni. Veni în a cincea noapte, când ei nu mai aveau ce să mănânce, cu o nouă strachină de făină în torbă, pe care i‑o înmână la lumina lămpii din camera aia neterminată.

O dată însă nu a venit tocmai două săptămâni și ea s‑a dus să‑l caute acasă, dar acasă nu era. Mai pe urmă a aflat că i se terminase și lui făina și plecase la Chișinău după un nou sac. Pentru că fără făină nu venea niciodată la ea, dar nici ea nu l‑ar fi primit dacă ar fi venit cu mâinile goale, căci numai pentru pumnul acela de făină ea primea să se culce cu el și el știa prea bine asta.

Trecuseră deja opt nopți și el nu veni deloc, iar acum se scurgea și a noua noapte, și el tot nu apăru. Deodată, cineva începu să zgâlțâie poarta și Liza ieși afară. Era Radu Gavrilovici.

28 iunie 1950

Mihăiță a traversat curtea în fugă, deschizând cu umărul poarta de fier, care a scârțâit – a scârțâit urât de tot – și el și‑a întors automat capul înapoi ca să vadă dacă acest scârțâit nu i‑a deranjat pe oamenii care veneau după el, dar aceştia își vedeau de drumul lor și băiatul și‑a continuat și el mersul, dar, cu toate acestea, mergea lipit de gard de parcă se temea să nu fie văzut că se deplasează prin acele locuri și să nu fie întors din drum, dar nu l‑a văzut nimeni.

O negreață de oameni se lățea de la colțul uliței și până în fața casei colegei sale de clasă, scurgându‑se încet în curtea ei. Cei care tocmai au venit își scoteau căciulile de pe cap și intrau în casă ca să‑și ia rămas-bun de la tatăl Iuliei, care zăcea galben la față pe pat. De acolo de unde se oprise Mihăiță îi vedea foarte bine pe toți, mai puțin pe colega sa de clasă. Iulia nu era nicăieri, iar Mihăiță nu îndrăznea să intre în casă. Stătea deoparte și o căuta cu ochii. După ce Radu Gavrilovici, președintele sovietului sătesc, îmbrăcat în haine soldățești, a ieșit din casă, l‑au scos și pe tatăl Iuliei, ucis din greșeală de un soldat sovietic – l‑au scos și l‑au pus în bena tractorului, era primul și singurul tractor din Flutura – și acesta s‑a urnit din glod, acoperindu‑i pe oameni cu un nor de fum.

După ce perdeaua de fum s‑a destrămat, Mihăiță i‑a văzut pe oamenii care însoțeau mortul și printre ei era și tanti Veronica, o femeie de peste Prut, din România, care atunci când a fost instalată granița pe Prut se afla la hram la Flutura și, din această cauză, nu s‑a mai putut întoarce acasă și se adăpostea și ea pe unde putea. În ultimul timp, o luaseră la ei părinții Iuliei. De aia, acum îl și conducea pe nenea Vladimir pe ultimul său drum. A văzut‑o pe Iulia. Fata stătea în benă, la căpătâiul tatălui ei. Era îmbrăcată din cap până în picioare în negru și băiatul se gândi că negrul o prindea foarte bine. Obrajii uzi și‑i lipea din când în când de pomeții livizi ai tatălui ei. Tractorul se târa ca un melc dându‑i posibilitatea lui Mihăiță s‑o studieze foarte atent pe colega sa de clasă. Tot drumul a stat cu ochii pe ea. Cortegiul funerar a coborât valea și s‑a împlântat în inima Fluturei, ca un cuțit, străbătându‑l până în inimă, după care a cotit‑o la deal, într‑acolo a cârnit‑o și băiatul, o clipă nedezlipindu‑și ochii de fața tristă și nefericită a colegei sale din banca a doua, de lângă fereastră, și era mereu preocupat doar s‑o privească pe ea.

Mihăiță își mișca picioarele în urma tractorului, înghițind cu stoicism valurile de fum, doar pentru a o avea mereu sub ochi pe colega sa. Niciodată în viață nu a privit‑o la fel de mult, pentru că nu i se ivise până atunci o asemenea ocazie. La lecții se uita, dar nu o putea privi prea mult, pentru că se temea să nu intre în gura colegilor săi sau să‑l pedepsească învățătorul că nu e atent la ce spune el. O mai privea uneori când fata se ducea după pâine la magazin. Dar ea tot timpul fugea, străbătea șesul în goană, îmbrăcată într‑o rochie roșie, și nici nu reușea prea bine s‑o repereze, că dispărea din raza privirii lui și el rămânea ca un prost în mijlocul drumului, cu un gust de cenușă în gură, dezamăgit că nu a putut‑o privi mai mult. Dar acum, pentru prima dată în viața sa, Mihăiță reușea să se uite la ea cât poftea. Avea și pistrui. Aproape că și uitase de ce se afla acolo. Tatăl Iuliei fu coborât în groapă și rudele începură să arunce peste el bulgări de țărână. A aruncat și Iulia. Cu degetele ei fine și subțiri!

Apoi lumea a început să plece. A plecat și Iulia. Dar Mihăiță nu a îndrăznit să se apropie de ea și s‑o însoțească, și a mai rămas în cimitir. A mers la mormântul bunicii sale Dochia, care murise în urmă cu șase ani, când i‑a smuls lui din mâini grenada aia nenorocită și a fugit cu ea în câmp, și fugind s‑a împiedicat de un ciot și a scăpat‑o, și grenada aia blestemată a explodat, făcând‑o zob. Apoi s‑a întors la mormântul tatălui Iuliei și s‑a gândit la colega sa de clasă. Ce frumoasă mai era! Oamenii s‑au răsfirat care încotro și drumul era pustiu. Băiatul îl străbătea cu gândul la Iulia. La început, mergea încet, dar apoi tot mai repede și mai repede, iar la urmă a început să fugă: pe poarta scârțâitoare a școlii a pătruns în fugă. Poarta a rămas să scârțâie în urma sa, iar el s‑a apropiat de ferestrele sălii unde învățaseră anul trecut, leoarcă de transpirație. Iulia stătuse în banca a doua de lângă fereastră. Mihăiță se uita într‑acolo, unde, de regulă, stătea fata. Se uita la locul ei gol din bancă și, deodată, realiză că pe tot parcursul drumului spre cimitir și a înmormântării tatălui ei, Iulia o dată nu l‑a privit și Mihăiță se îndoia chiar că i‑a remarcat prezența printre rudele ei îndoliate venite să‑l petreacă pe tatăl ei pe ultimul drum și asta îl făcu, acum, să‑și pună palmele la ochi ca nimeni să nu‑i vadă lacrimile ce‑i țâșneau. Coborî de la fereastra școlii care era completamente pustie și reveni pe drum, dar continua să plângă și toți credeau că plânge după tatăl Iuliei și se gândeau ce băiat sensibil e și nimeni nu bănuia că nu de aia plângea el în timp ce se apropia de casa mătușii Ileana, în care ei s‑au mutat după ce focul i‑a lăsat pe drumuri și din care ea a dispărut, a dispărut în clipa când cei doi soldați care i‑au dat lui Mihăiță un pumn de ciocolate s‑au dus să se bărbierească la bucătărie și băiatul deja nu mai spera că o s‑o mai vadă înapoi vreodată.

Băiatul și‑a găsit în curte mama și frații lui distruși: le murise vaca, singura lor vacă, pur și simplu se prăbușise din picioare în mijlocul ogrăzii și ei o jeleau ca pe un om. Mihăiță i‑a înlănțuit cu brațele și a început să plângă împreună cu ei, deși motivele care‑l făceau pe el să plângă erau complet altele.