Două mărturii din secolul XX

Memoriile lui Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european și Jurnalul lui Mihail Sebastian nu se suprapun întocmai ca perioadă relatată, prima carte vorbind despre perioada 1895 – 1941, iar a doua cuprinzând anii 1935 – 1944. Și deși ambele se referă la literatura autobiografică, este lesne de înțeles de ce au tonalități cu totul diferite, memoriile fiind mai elaborate, mai închegate, iar jurnalul mai spontan, mai haotic, cititorului revenindu-i sarcina de a restabili coerența planurilor narative. Dar ceea ce leagă cele două cărți, dincolo de faptul că autorii sunt ambii evrei, unul în Austria, celălalt – în România, este mult mai semnificativ: cât de lucid și expresiv au înregistrat schimbarea dinaintea și din timpul războaielor, cât de intim i-a afectat, cum au trecut prin ea.

Subiectul de reflecție care de asemenea atârnă, cel puțin în mintea mea, asupra celor două destine mai degrabă decât asupra celor două cărți este sinuciderea. Niciodată menționată în memoriile lui Zweig, ca intenție, și nici resimțită în vreun fel de cititor, în pofida tonalității grave, dar totuși calme a cărții, știm totuși că aceasta a fost transmisă editorului cu câteva zile înainte ca Zweig să-și pună capăt zilelor, împreună cu soția, în casa sa din Petropolis, Brazilia, la 22 februarie 1942. În același timp, sinuciderea este o temă recurentă în jurnalul lui Sebastian, care uneori pare o posibilitate iminentă, acută, dar căreia autorul totuși nu-i cedează, ba chiar consemnează, cu oarecare indignare vestea morții lui Zweig: „S-a sinucis Stefan Zweig. Nu avea dreptul, nu trebuia.” (p.444). Relația celor doi cu moartea este expresia vulnerabilității individului aflat „sub vremuri” și a neputinței de a suporta această povară, căci nimic nu-i apropie pe cei doi autori mai mult decât destinul implacabil de proscriși care le-a fost impus de ascensiunea nazismului, a cărei martori și victime au fost.

Mărturiile lor scrise sunt importante documente istorice, dar mai mult decât atât ele sunt oglinda unei societăți iresponsabile, oportuniste, pătimașe. Pe lângă acestea, ele rămân mărturisiri ale unor mari autori despre cum e să porți, prin vremuri atât de cumplite, actul creației, ce așteptări ai de la el și cu ce responsabilitate îl învestești. Totodată, ambele cărți sunt excelente descrieri ale istoriei intelectuale din acea perioadă: a lui Zweig la o scară mai largă, europeană, și mai centrată/orientată pe acest aspect, iar a lui Sebastian – indirect, prin observații mai ales ale vieții intelectuale și artistice românești. Astfel, suntem în fața unor prețioase mărturii despre situația istorică, artistică și intelectuală a perioadei.

Ca document istoric, jurnalul lui Sebastian este o cronică mai detaliată a mersului celui de-al Doilea Război Mondial, acesta urmărind și înregistrând comunicatele, atât ale Axei, cât și ale Aliaților, descoperind eufemismele, descifrând ezitările, interpretând tăcerile și aducând astfel cititorul în mijlocul evenimentelor. Cred că am reușit să înțeleg ceva din cum e să trăiești un război, căci jurnalul este mereu ancorat în timpul prezent, mișcându-se de la o zi la alta, de la o oroare la alta cu îngrozitoare încetineală, cu dureroasă incertitudine și totală derută, care te copleșește cu disperarea lui și cu mizeria, și cu grozăviile care i se pot întâmpla unui om. Faptul că noi, cititorii, știm că războiul nu se va încheia în nici una din zilele descrise, până la sfârșitul jurnalului, doar potențează emoția. Așteptăm fiecare comunicat pe care îl va înregistra Sebastian, înaintăm (sau mai degrabă suntem blocați) alături de el cu înfrigurare, atârnând într-o cumplită adversitate, din care străbate, unde și unde, speranța, fără nici o putere de convingere totuși, căci mai mult decât orice ne cuprinde sentimentul de grea, apăsătoare neputință.

Caracterul acesta de prezent infinit numai un jurnal îl poate avea, memoriile însă prezintă o privire mai de ansamblu, o analiză mai amplă, cu detașarea caracteristică omului care raportează din altă realitate. Zweig nu este atât de minuțios în descrierea războiului, dar el înregistrează cu admirabil spirit analitic atmosfera, dinamica schimbării care s-a produs în epocă.

Dimensiunea schimbării morale, comportamentale și de mentalitate a fost enormă și determinată în cea mai mare parte de Primul Război Mondial. Ea a început cu deplasarea interesului societății dinspre experiență către tinerețe, tinerii devenind mai vocali, mai activi și, în consecință, mai influenți. Până la război, ne spune Zweig,

<<oricine voia să se afirme trebuia să recurgă la toate deghizările imaginabile ca să pară mai bătrân. Ziarele recomandau mijloace apte să accelereze creșterea bărbii, tineri medici de douăzeci și patru sau douăzeci și cinci de ani, care de-abia dăduseră examenul de absolvire a facultății, puteau purta niște bărbi respectabile și-și puneau, chiar dacă ochii lor nu aveau nevoie de așa ceva, ochelari cu rame de aur numai ca să apară ca „oameni cu experiență” în fața primilor lor pacienți. Se purtau lungi redingote negre și se prefera mersul tacticos și, pe cât posibil, o ușoară corpolență, în scopul dobândirii acelui prestigiu pentru care merita să te zbați, și cine era ambițios se străduia ca măcar în aparență să se disocieze de vârsta suspectă de neseriozitate a tinereții” (p.47).>>

Iar imediat după război, autorul ne spune că

„întreaga generație hotărâse să ducă o viață mai tinerească; spre deosebire de lumea părinților mei, fiecare era mândru să fie tânăr; peste noapte au dispărut bărbile, mai întâi la cei de o vârstă mai tânără, apoi s-au luat după ei și bătrânii, ca să nu mai fie considerați ca atare. Tinerețe, prospețime, ne-am săturat de morgă – acesta era cuvântul de ordine” (p.212).

Această schimbare a fost o consecință firească a idealurilor spulberate de către Primul Război Mondial și, mai ales, de către pacea amăgitoare ce i-a urmat. Iluziile despre libertate individuală, dreptate și rațiune prăbușindu-se, a fost măcinată ireversibil și încrederea în autoritate. O altă lume trebuia construită, ruptă definitiv de tradiții.

Numai că această ruptură a luat, deseori, forme grotești, mai ales în lumea intelectuală, după cum ne mărturisește Stefan Zweig:

„Dar în mijlocul acestui carnaval amețitor n-am avut un spectacol mai tragicomic decât acela oferit de mulți intelectuali din generația mai bătrână, care, cuprinși de panica de-a nu rămâne de căruță și de-a nu trece drept ”inactuali”, nu știau cum să-și picteze mai repede masca unui primitivism artificial, căutând să se țină șontâc-șontâc fie și în coada celor mai evidente excese” (p.323).

Această tristă comedie morală se adâncește în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Oportunismul cultural, dacă-l putem numi ironic așa, e copilul docil al celui politic, așa cum e observat și de Mihail Sebastian:

„Niciodată nu sunt mai interesanți oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, își amintesc ce le convine. Și dacă ar intra în această subită transformare puțin cinism – încă ar fi de suportat. Dar e un demon al consecvenței care îi obligă să arate că și ieri, când erau cu vechiul regim, și astăzi, când sunt împotriva lui, atitudinea lor era ”principial” aceeași” (p.297).

Camil Petrescu, prieten apropiat al lui Sebastian, este, în această privință, modelul ideal. Situațiile anecdotice în care e surprins acesta de către Sebastian fac spectacolul amar al inconștienței și al lipsei de verticalitate morală provocate de frică, mai ales de frica de a pierde poziția în societate și confortul financiar:

„Nu a ezitat nici să scrie, și pe urmă să răspândească din om în om ”cu titlu confidențial”, lamentabilul memoriu din septemvrie, în care arată că el totdeauna a fost legionar și că, dacă e adevărat că a fost prieten cu mine, nu e mai puțin adevărat că și Nae Ionescu mi-a fost prieten (stabilind probabil astfel o jurisprudență).

Dar astăzi Camil explică, cu absolut aceeași îndârjire, că legionar n-a fost niciodată și că (textual) el nu se poate simți bine decât în regimul de azi, care este regimul valorilor naționale” (p.298),

pentru ca în 1944, după o altă răsturnare de situație, anume căderea regimului lui Antonescu, încă un sincer „camilism” să se producă: ”Camil Petrescu îmi citește două articole de adeziune la ”stânga”. Un atac violent împotriva nemților și un altul împotriva lui Gide” (p.570). Toate aceste transformări sunt, repet, de o sinceritate dezarmantă care îl lasă pe autorul jurnalului, și pe cititorul lui deopotrivă, într-o perplexitate neputincioasă.

De aceeași „bună credință” și inconștiență dau dovadă și alți intelectuali, nu numai în România. Emblematic este și cazul lui Lissauer, povestit de Zweig. Ernst Lissauer, poetul evreu-german care nu se remarcase cu nimic până la Primul Război Mondial, scrie, după declanșarea acestuia, poezia Cântec de ură împotriva Angliei, poezie care ridica ura pentru „crima” Angliei până la rangul de demnitate națională și cu care dobândise peste noapte gloria cea mai strălucitoare, dar care „îl ridicase așa de sus numai ca să-l azvârle, cu atât mai adânc, în abis” (p.252), căci după război ea devenise incomodă, iar pe Hitler nu l-a împiedicat defel să-l izgonească pe autorul ei din Germania-i iubită.

Dar nu trebuie să vedem cărțile doar ca descrieri ale tulburărilor și nenorocirilor acelui secol, caci ele sunt mult mai complexe, sunt dovada că viața nu are niciodată, nici în cele mai complicate împrejurări, doar o singură fațetă. Astfel, Zweig povestește cu căldură despre colecția sa de manuscrise, iar Sebastian – ba cu speranță, ba cu disperare, despre pasiunea pentru Leni Caler, dar și despre alte iubiri. Diferite, dar deopotrivă de interesante, sunt perspectivele din care cei doi autori vorbesc despre creație: Zweig, prin prisma istoriei intelectuale și artistice, Sebastian – referindu-se mai mult la experiența personală în calitate de creator, dar și vorbind, bineînțeles, despre lumea culturală românească. În acest sens, cele două cărți se completează reciproc și constituie o lectură revelatoare pentru cei interesați de subiect.

Stefan Zweig creează portrete memorabile ale lui Rilke, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Maxim Gorki, Hugo von Hofmannsthal, James Joyce, Emile Verhaeren. Pe toți aceștia i-a cunoscut personal, i-au fost prieteni și colaboratori în activitatea intelectuală. A scris textul pentru opera lui Strauss Femeia tăcută, care a fost pusă în scenă în pofida naziștilor care au fost nevoiți să accepte, ca excepție, un autor evreu pentru că nu puteau renunța la prestigiul celui mai mare compozitor german în viață, Richard Strauss, iar acesta s-a încăpățânat să compună pe textul unui nearian. Oricum, după câteva reprezentații și multe bătăi de cap provocate naziștilor, opera a fost interzisă. Emile Verhaeren a fost poetul belgian foarte admirat de Stefan Zweig, care i-a tradus poemele în germană. Chiar și cu Maxim Gorki, care nu vorbea altă limbă decât rusa, a reușit să întrețină cele mai cordiale relații și să comunice în limba universală a umanismului și a dragostei de cultură. Cu un respect aparte vorbește Zweig despre eforturile în vedere păcii depuse de Romain Rolland, lui Rilke îi face un portret detaliat și plin de admirație, iar din interacțiunea sa cu Rodin rămâne cu câteva învățături despre oamenii cu adevărat mari pe care ni le transmite și nouă: anume că aceștia sunt cei mai buni și cei mai simpli dintre oameni, iar misterul artei lor stă în, citez:

„concentrare, punerea la contribuție a tuturor forțelor, a tuturor facultăților, autodepășirea, capacitatea artistului de a se ridica deasupra prozei cotidiene” (p.164).

În jurnalul lui Mihail Sebastian vedem cum acea „punere la contribuție a tuturor forțelor” înseamnă depășirea unor bariere invizibile, inexplicabile, dar prezente întotdeauna cu o fidelitate rigidă, depășirea, așadar, a acestora nu neapărat prin entuziasm (inspirație, talent), cum am fi înclinați să credem, ci prin disciplină și muncă:

‚De câte ori mă apropiu de pagina albă, o fac cu teamă, cu neliniște, cu îndoială și puțin poate cu silă… Ce frumos e afară, pe pajiște: e verde, e lumină, e soare: totul te cheamă la lene, la reverie. Dintr-un scriitor harnic nu am decât remușcarea: ea îmi ține loc de conștiință profesională. Și pentru ca să o menajez, pentru ca să nu am din nou insuportabilul sentiment de a fi pierdut vremea, revin la lucru, cu resemnare. Nici un entuziasm – cel puțin deocamdată” (p.166).

Nu încetează să scrie nici în timpul războiului, când grijile cotidiene, care devin mult mai presante, umilitoare și amenințătoare, nu eclipsează vechile greutăți ale creatorului:

„Încă o dată trebuie să deplor încetineala mea în scris. Nimeni, cred, nu are mai puțină vivacitate, mai puțină libertate de mișcare, mai puțină ușurință spontană decât mine. Sunt lucruri care îmi lipsesc total. Văd uneori idei în nu știu ce fulgurantă lumină – și am atunci impresia că totul s-ar putea realiza miraculos în câteva ore, ca sub o inconștientă dictare. Dar când iau tocul în mână totul redevine opac – și atunci începe munca absurdă, plată, greoaie a scrisului, care ține zile, săptămâni, luni, uneori ani” (p.460).

Ca experiență de lectură, cărțile sunt foarte ofertante, dar în moduri distincte. Zweig cucerește prin stil, coerență, precizia frazei, spiritul analitic, profunzimea argumentelor. Sebastian – prin emoție, spirit și acuitatea observațiilor. Le-am citit, mai întâi, ca pe niște mărturii istorice, dar și cu un straniu sentiment de familiaritate, care se contura tot mai mult pe parcursul lecturii. Nu aș vrea să diminuez dramele oamenilor din acea perioadă, comparându-le cu ceea ce trăim azi. Noi nu suntem (încă) în război, deși ne aflăm în imediata lui vecinătate, nu suntem izgoniți și umiliți de autorități, deși o scindare politică acută, încărcată de ură, se simte în societate. Totuși, n-am putut să nu recunosc trăirile descrise în cele două cărți, mai ales sentimentul apăsător de neputință, violentele discursuri de ură de care ne ciocnim din nou, în jurul nostru, polarizarea societății, redeșteptarea vechilor ambiții imperialiste, pe care le credeam îngropate pentru totdeauna, și, peste toate, din nou comunicate de război, care spun puțin despre ce se întâmplă, dar care te ancorează într-un prezent apăsător și tot mai incert. În acest sens, mă întreb, ne pot ajuta oare ele, cărțile, să vedem în sfârșit orbirea, deruta, inconștiența de care nu ne mai vindecăm? Nu cred. Rămâne totuși palida consolare că, în fiece timp, există undeva acele spirite lucide, morale, culte, a căror voce, deși nu răzbate prin vacarmul general, asigură continuitatea unui umanism fără de care omenirea și-ar pierde ultima urmă de demnitate.

Jurnal. 1935 -1944 de Mihail Sebastian