Doina Ruști – seria de scrieri fanariote

Universul ficțional al Doinei Ruști cuprinde două largi paliere, anume realitatea extrem contemporană din romane precum Omulețul roșu, Fantoma din moară, Lizoanca și operele ce surprind perioada fanariotă, dintre care cele mai cunoscute sunt Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii, Homeric, Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii amoroase. De o factură aparte sunt romanele Paturi oculte, Zogru și Ferenike, realizate în urma interesului autoarei pentru categoria estetică a fantasticului de factură eliadescă, deconstruită și naturalizată, personalizată, la care se adaugă un accent autobiografic. De altfel, dincolo de tematică, supranaturalul este elementul ce unește lucrările Doinei Ruști, fie prin atracția exercitată asupra personajelor, fie ca opțiune narativă, totdeauna dezlegată de naratorul/autor.

O prezență foarte puternică în mediul online^[1] – incluzând, printre altele, un site personal, un canal de Youtube, două conturi pe Facebook, un cont pe Instagram și pe Threads, un cont pe Goodreads și pe Imdb – și în presa tradițională și virtuală^[2] îi oferă Doinei Ruști prilejul de a le vorbi cititorilor în amănunt despre motivele aflate în spatele scrierii cărților sale. Astfel, se observă că aceasta oferă o explicație de natură biografică operei sale, iar amănuntele care îi îndreaptă atenția asupra unui subiect sau al altuia țin de subconștient, precum un tablou văzut la galerie, care-i persistă în memorie și care, mai târziu, devine pretext al unei povești, sau situațiile prin care trece, preocupările pe care le are, un articol de ziar, un miros, o percepție, o imagine trezesc gânduri și emoții care se transformă în materie epică (vezi roșcovii din Paturi oculte sau reportajul despre fetița cu sifilis, de la baza romanului Lizoanca). Se poate spune că, o dată cu opera, prinde contur și romanul scrierii acesteia, la fel de incitant, un jurnal al procesului de creație și al „momentului zero” al inspirației evanescente, conturat din fragmente de articole apărute în ziare și reviste, din apariții TV, pe canalul de YouTube, pe Instagram, Facebook, TikTok, în care se manifestă o atenție deosebită pentru cititor.

Fascinația Doinei Ruști pentru perioada fanariotă vine ca o continuare a interesului față de secolul al XVII-lea, cu epoca brâncovenească, la secolul al XVIII-lea, prin intermediul cronicilor, al documentelor, al înscrisurilor vechi pe care le-a colecționat^[3]. La acesta se adaugă cercetările întreprinse de autoare pentru alte proiecte ale sale – cum este, la începutul anilor 2000, filmul despre  biserica Silvestri – în timpul cărora descoperă amănunte incitante despre fanarioți.

Scriitoarea susține preeminența poveștii asupra autorului, deși, în același timp, în centrul fiecărei lucrări se află de fapt persona acestuia: „Îmi place istoria, ador sintezele și prezentul strict. În aceeași măsură. Tocmai de aceea, romanele mele pendulează între o realitate indubitabilă, a zilelor noastre, și secolul al XVIII-lea, în care se află temeliile României moderne.”^[4]

Seria de narațiuni privind epoca fanariotă se deschide cu trilogia de romane Manuscrisul fanariot (2015)^[5], Mâța Vinerii (2017)^[6] și Homeric (2019)^[7], urmată de volumele de povestiri Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot(2021)^[8] și Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii (2023)^[9].

Manuscrisul fanariot este construit pe schema basmului, cuprinzând elemente caracteristice precum simbolistica podului, reprezentând trecerea dintr-un spațiu în altul, respectiv, dintr-o stare în alta, eroul ce traversează numeroase peripeții pentru a-și atinge visul, importanța numelui, a cărui schimbare atrage nu numai o nouă identitate, ci și o nouă percepție asupra sinelui și un nou destin, povestea de iubire dintre protagonist și o fată pentru care trebuie să facă sacrificii. Parcursul narațiunii descrie transformarea eroului, legăturile de prietenie pe care le stabilește, relația cu spațiul și cu societatea în care trăiește.

Atras de vraja orașului București, menționat într-un cântec, în care locuitorii dansează și vorbesc în limba sa, tânărul Ioanis, vlaș din Salonic, cuprins în imensitatea Imperiului otoman, fuge de acasă cu banii familiei pentru a-și urma visul într-un loc atât de neobișnuit. Pe drum trece prin multe încercări, din cauza naivității sale și a lipsei de experiență în privința oamenilor – printre acestea, i se schimbă de două ori numele: la granița Valahiei, prima dată, devenind Ion sin Radu, apoi la intrarea în București, unde este confundat cu Leun, valetul consulului rus, nume care îi și rămâne. Încetul cu încetul, tânărul devine cunoscut pentru pasiunea pe care o are, confecționarea hainelor.

Iubirea sa pentru Maiorca este puternică, dar află că fata este roabă în casa boierului Doicescu, motiv pentru care o legătură între ei este aproape imposibilă. Pentru că nu o poate răscumpăra, după un timp îndelungat, tânărul se hotărăște să adopte o cale extremă de a rămâne cu Maiorca, permisă de legile timpului, anume, să devină și el rob în casa boierului respectiv. Actul care consfințește decizia lui Leun/Ioanis/Ion sin Radu este manuscrisul fanariot identificat de autoare în arhivele Academiei Române, care stă la baza romanului și care, de altfel, apare în finalul acestuia^[10].

Realitățile sociale și politice ale secolului al XVIII-lea își fac astfel loc în planul narațiunii, în măsura în care influențează povestea lui Leun. Naratorul contemporan cu cititorul din prezent pune în fața acestuia împrejurările în care actul de înrobire ajunge să fie întocmit și în care diverse persoane îl semnează, dintre acestea cel mai însemnat fiind boierul Doicescu, viitorul stăpân. Distanțarea temporală – dacă nu și spațială – a naratorului și jocul transparenței/ cu oglinzi dintre acesta și autoare sunt subliniate de comentarii pe marginea faptelor, referitoare, printre altele, la soarta unor oameni sau a unor obiecte. Lexicul utilizat, pe de altă parte, și cunoașterea intimă a personajelor sugerează contemporaneitatea cu acestea.

„Alecu zâmbi și scoase de pe degetul mic un inel, pe care Doicescu avea să-l poarte până la capătul vieții. Era o bijuterie nu foarte scumpă, cu o singură piatră, de matostat verde, pe care era încrustat un potir încununat de lauri. Înmuiat în cerneală, inelul putea deveni sigiliu, după cum se mai poate vedea și astăzi pe documentele familiei Doicescu, între care, pe lângă scrisori, testamente, acte comerciale sau împuterniciri, însuși manuscrisul fanariot a dormit două secole.”^[11]

Cutia muzicală conținând cântecul lui Selim și care aparține lui Doicescu

„rămase multă vreme pe soba cea mare din salon, între coloanele ei albe, și niciunul dintre musafiri nu plecă fără să asculte strania melodie. Pînă într-o zi, când mecanismul cedă, iar cutia fu păstratădoar pentru meritele ei trecute, intrând treptat în umbra istoriei, fiind apoi aruncată în magazia cu vechituri și în cele din urmă la groapa de gunoi, peste care, câteva veacuri mai târziu, avea să se înalțe un mall.”^[12]

Un loc important în țesătura de evenimente ce duce la înrobirea lui Leun/Ioan îl are Tranca, mama Maiorcăi, ce atrage după sine întreaga comunitate de țigani din jurul boierului Doicescu. Ea este cea care îl vede în tânărul Ioanis, abia intrat în București, pe fugarul Leun, stârnind populația împotriva lui. Tot ea, mai târziu, înțelegând implicațiile, se împotrivește relației dintre cei doi îndrăgostiți. Prinsă într-un păienjeniș de intrigi, victimă a statutului social de roabă și a prejudecăților față de rasa ei, Tranca este spânzurată de autorități ca vrăjitoare implicată în complot. Despre acest personaj, scriitoarea afirmă într-un interviu^[13] că este construit după un model real:

„Scrieți cu plăcere despre perioada fanariotă, care vă amintește de cea a copilăriei. Ce personaj din acea vreme vă este foarte drag și, poate, a și stat la baza creării unui personaj de roman?

Tranca! O femeie foarte ciudată, cu o claie de păr alb și cu niște ochi care povesteau o grămadă de chestii. Mă uitam la ea și știam exact căte pisici avusese. Numele ei este menționat în mai multe dintre scrierile mele, dar ca personaj important apare în «Manuscrisul fanariot».”

Nu numai Leun/Ioanis își negociază libertatea pentru a-și putea împlini povestea de iubire, ci toate celelalte personaje. Fiecare încearcă să scape de normele sociale scrise și nesscrise fie prin plăcerile pe care și le îngăduie, după statut (cum sunt escapadele lui Doicescu la moșie), fie printr-o predispoziție pentru fantasmare (cazul Mandei Doicescu, pasionată de citit). 

Deși scoate la iveală o serie de aspecte complexe ale societății din secolul fanariot, romanul Doinei Ruști nu se dorește a fi istoric, ci o etalare a unor moduri de viață și a poveștilor unor oameni aflați într-un anume spațiu și un anume timp care le conferă o specificitate aparte. O dovadă în acest sens este permanentul dialog al naratorului/autor cu cititorul, caracteristic prozei Doinei Ruști și care provine din apetența acesteia pentru utilizarea mass-media, în special a virtualului, dialog în care conținutul cărții este prilej pentru reflecții mai profunde, asupra iubirii, a continuumului spațio-temporal, în care trecutul și prezentul nu numai că se influențează reciproc, dar nici nu se deosebesc, a fragilității omului în fața istoriei.

Mâța Vinerii adaugă acestui univers ficțional fanariot pasiunea manifestată în epocă pentru societăți secrete, ocultism, magie și inițiați și descrie o adevărată aventură a limbajului și a jocului opacizant dintre real, fabulos, dar și dintre prezentul povestirii și trecutul povestit.

Pâtca, respectiv Mâța Vinerii, este o adolescentă ce face parte din societatea satorinilor și ale cărei căutări sunt înfățișate retrospectiv. Numele său, ca și asocierea cu Mâța Vinerii au sensuri profunde, ascunse:

„Căci Mâța Vinerii nu este un nume la îndemâna oricui. Nu era nimeni de fapt cu numele ăsta, până la mine. Maxima mi-l alesese pentru că m-am născut într-o vineri. Iar neamul nostru era ocrotit de sute de ani numai de mâțe. (…) mâța, prin tradiție, e legată de ziua Venerei, iar din tot neamul nostru numai eu m-am născut vinerea și încă la ceasul amiezii, care și el este al somnului și al mâțelor.”^[14]

Acest aspect se regăsește și în numele altor personaje – Maxima Tutilina, de exemplu – precum și în denumirile unor preparate din Cartea bucatelor rele, de origine latină, limbă asociată cu alchimia și ocultismul de inspirație medievală, evidențiind valențele magice ale mâncărurilor:

„Bucătarul răsfoise Cartea bucatelor rele și alesese ova mora, una dintre cele mai rele mâncăruri. Nu cunoștea efectele. (…) O înghițitură cât nuca poate să-ți dea încredere în tine, dar, în cazul în care cantitatea este mai mare, omul înnebunește, de unde și numele acestui fel de bucate: Ova mora – ouă nebune.”^[15]

Construcția romanului urmărește structura labirintică a amintirilor protagonistei, organizate pe un palier identitar, prin legăturile de sânge pe care aceasta le are cu satorinii, dar care se lămuresc abia la final, pe un palier magic, prin recuzita magică a unei lumi a oglinzilor înșelătoare, a iluziei și a schimbării constante, a sensurilor ascunse și a inițiaților (rețetare, vrăji, elixire și parole, vise manipulate și trucuri, cărți interzise), și pe un palier politic, prin eforturile Pâtcăi, a căror zădărnicie o transformă într-o „Alice fără busolă în țara magiei balcanice”^[16].

Mai presus de toate, adevăratul personaj este limbajul din care se realizează un adevărat spectacol. Autoarea îmbină adecvat arhaismele și cuvintele actuale în reconstituirea epocii. Mai mult, comparațiile și metaforele din text sunt rezultatul unor alăturări surprinzătoare de termeni: timpul stoarce faptele „ca pe niște cearșafuri scoase la soare”^[17],  amiaza este „o pisică de miere care se plimbă prin sufletul”^[18] Pâtcăi.

Cum afirmă scriitoarea, cuvintele „reprezintă totul. După ele judec oamenii. Lexicul unui om spune exact de unde vine și prin ce-a trecut ca să-și schimbe moștenirea. (…) În cuvinte se află intențiile, emoțiile, caracterul unui om.”

Homeric^[19] este romanul în care este celebrată povestea, ceea ce reiese din structura sa, și a cărui dimensiune epopeică constă în curajul de a iubi al personajelor. De altfel, receptarea este ghidată de autoare, care mărturisește pe coperta interioară a ediției citate că

„romanul pornește de la o aspirație erotică, de la acel timp, de fapt, când încă nu știi ce-ți dorești, dar în schimb știi cu certitudine că vrei să ai, să strângi, cu un fel de lăcomie jenantă, aripioarele atât de fragile ale altei ființe, pe care nici măcar n-o cunoști. De aici până la teritoriul mistic în care trăiesc monștrii, zânele și spiridușii, nu mai este decât un pas. Iar Homeric este povestea acestui pas.”

Surprinde așadar începutul ezitant al iubirii, efortul „homeric” al personajelor de a descoperi ce doresc, însă calificativul acesta redă și accentuarea poveștilor despre căutarea iubirii, mai degrabă decât a întreprinderilor eroilor.

O astfel de poveste are nevoie de un cadru pe măsură, iar autoarea construiește o geografie fabuloasă a acestei părți a Bucureștiului, în care elemente reale se îmbină cu cele imaginare și se concretizează în harta care însoțește romanul^[20], fără a fi atașată în corpul acestuia, cum sunt paginile. Pe interior se află harta propriu-zisă, iar pe exterior, un citat semnificativ din carte, adresat direct cititorilor – „Cu gândul la voi, Doina Ruști”^[21] – și semnat de scriitoare, indiciu al dialogului expus, deschis dintre cei doi poli ai actului literar. În esență, autor și cititori – pluralul acestora fiind în intenția scriitoarei – discută despre iubire, iar conținutul romanului constituie numai una dintre posibilele exemplificări ale fațetelor multiple pe care le are sentimentul acesta.

Prin disparițiile în pădurea Cotroceni, prin existența unor duhuri, a stafiei sau a omului înalt, constituind intrări ale fantasticului și ale mitologicului popular în lumea reală, prin viziunile unor personaje despre trecut și despre viitor, Homeric arată cât mai mult din jocurile narațiunii între personaje, între fantastic, mitologic, fabulos și real, precum și între dimensiunile spațio-temporale, ca o devoalare a procesului de creație literară, construindu-le și reconstruindu-le permanent. Este o transpunere în plan ficțional, în epoca fanariotă atât de îndrăgită de autoare și în spațiul geografic și cultural balcanic, a comunicării deschise pe care aceasta o întreține cu cititorii, în mass-media și pe rețelele de socializare, despre opera sa. În continuarea ideii exprimate într-unul dintre interviurile date, privind preeminența poveștii în fața autorului^[22], romanul pune sub semnul întrebării ideea de „a te semna peste tot”, considerată o adevărată obsesie:

„Dorința asta pare firească: vrei să te bați cu pumnul în piept, să afle toată suflarea că autorul ești tu! Foarte frumos! Ai muncit, ți-ai pus osul la bătaie, iar lumea trebuie să știe neapărat cum te cheamă! Dar dorința asta e o boală. Ea începe cu o semnătură pe zidul măcelăriei și se transformă pe nesimțite în praf otrăvit, intrând în nările târgoveților, umflându-le apoi creierii, scoțându-le la iveală toate poftele mici și nedemne.”^[23]

În plus, Doina Ruști își dezvăluia într-un interviu acordat Alinei Vîlcan în Suplimentul de cultură^[24] preocuparea pentru „traiectoria creatorului de povești”, de la anonimul antic, la autorul contemporan omniprezent, și pentru nume și „sociopatiile” lui. 

În ceea ce privește utilizarea elementelor de mitologie autohtonă, în același interviu, scriitoarea afirmă:

„Nu mă interesează tipologiile simbolice sau categoriile creative, ci mesajele ascunse în apologuri sau în descântece, acele atitudini perene care alimentează veridicitatea unei povești. Uneori, în câte un cuvânt care pare inventat, păstrat doar prin cărțile de folclor, se ascunde o poveste lungă, parte esențială a istoriei mari. Așa s-a întâmplat cu mărmănjel (straniu, vrăjitoresc), din care descinde Mărmănjica mea din Homeric. Legăturile sunt infime, dar spiritul unei vorbe s-a dezvoltat epic.”^[25]

Homeric este romanul unui joc în care literar ce se desfășoară între autor și cititor, în care posibilitățile narative sunt exploatate la limită și în care literatura își expune mecanismele ce-i permit să existe.

Povestirile ce alcătuiesc volumele Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot și Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii duc mai departe dialogul cu cititorul, dat fiind că au fost publicate mai întâi pe blogul ziarului Adevărul^[26] și poartă marca acestui gen de creație virtuală.

Într-un articol de pe blogul Adevărului, vorbind despre geneza Ciudățeniilor amoroase și a Depravatului din Gorgani, Doina Ruști subliniază importanța pe care feed-back-ul primit de la cititori o are în procesul de creație și în construirea încrederii unui scriitor în forța sa creatoare:

„Am păstrat în toate un lucru pe care l-am câștigat în anii aceștia, aici, în interiorul blogului, alături de voi: încrederea într-un univers rezistent – lumea fanariotă din mintea mea.”^[27]

După cum însăși mărturisește – în articolul O pauză, o mărturisire, publicat în data de 9 mai 2023 pe blogul ziarului Adevărul^[28] – în momentul în care a început, scriitoarea nu avea în vedere decât plăcerea de a ficționaliza pe marginea lecturilor sale obișnuite, documente de secol XVIII, însoțită de exersarea disciplinei creative și a unor tehnici ale scrisului. Materia epică din volumele menționate păstrează formula adresării directe către cititor, caracteristică articolelor de blog, astfel că povestirile apar ca o îmbinare de ficțiune și comentariu pe marginea unor documente autentice, amintite de autor/narator, precum secțiunea dedicată principelui Moruzi din povestirea Crimă și poezie, sau secțiunea « Care sunt faptele?» din aceeași povestire, inclusă în Ciudățeniile amoroase^[29]. Cititorul este implicat, este luat ca martor, este invitat să comenteze pe marginea documentelor, a personajelor („Închipuiți-vă și voi: un tip în haine nemțești, printre șalvari colorați și valuri de anterie!”^[30]) sau a persoanelor reale din arhive – cum sunt banul Furtună și Alecu Văcărescu –  devenite personaje: „Fusese un scandal, Alecu țipase (v-am spus că era coleric), plecase trântind poarta.”^[31]

„Fiecare text își are o meta-poveste legată de felul în care am ales un nume, un personaj, un tip de discurs. Sunt uneori detalii găsite în vreun document, pe care l-am transformat în poveste de mai multe ori, schimbând perspectiva, schimbând rolul personajului. Citeam, de pildă despre un hoț și scriam o poveste despre drumurile și viața lui de fugar. Iar la distanță de câteva luni, legată fiind în continuare de el, scriam altceva, despre obiectul furat, de pildă, despre istoria din mâinile altor oameni, prin care trecuse.

Experiența în sine a fost pentru mine mai complexă decât povestirea.”^[32]

De o importanță aparte pentru construirea unei narațiuni rezistente a fost să-i confere credibilitate, motiv pentru care, de fiecare dată, este precizat în povestire documentul-sursă, „deși legătura cu el era subiectivă, firavă”^[33]. Astfel, din actul despre un serdar care și-a acuzat bucătarul de tentativă de omor, a rezultat „povestea despre bucătăreasa care nu-și iubea meseria și a cărei nefericire contaminează orașul cu petale bizare”^[34].

Interesul nu mai țintește  construcția actului literar, ci faptul mărunt de viață sau povestea inedită ascunsă în spatele unor fapte cunoscute de toată lumea. Pe acestea, scriitoarea le descoperă sau le recompune din documentele de epocă aflate în arhive și pe care le cercetează sau le colecționează.

Dincolo de subiectul fiecărei povestiri din cele două volume, ce se referă la relații de iubire inedite, rețin atenția invenția lexicală, ce pornește din pasiunea scriitoarei pentru cuvinte și pentru istoria lor, rezultat al formației sale de filolog, redând exotismul epocii fanariote, magia și misterul zonei balcanice, și notația detaliului precis, într-un text scurt, dens, amintind faptul divers jurnalistic.

Ineditul creației nu se oprește la nivel de conținut, realizarea artistică fiind la fel de inovatoare: „aplecarea spre construcția complexă a discursului narativ, jonglând între anecdotic și epic prin întrețeserea numeroaselor fire secundare în urzeala narativă principală; inserțiile onirico-fantastice care contrapunctează un realism aproape ostentativ; transferul continuu între trecut și prezent și urmărirea destinelor individuale în contextul marilor mișcări socio-istorice, utilizarea creativă și personală a limbajului și a stilurilor narative, sub semnul hibridizării registrelor și genurilor.”^[35]