Disecția cadavrului – anatomia unei societăți în derivă

Muzica, îți răsună în urechi acordurile puternice, te impresionează puternic orchestrația. Ea va acompania personajele în timpul spectacolului și va potența momentele când conflictul devine deschis. Istoria unei familii (fie ea și regală) devine istoria unui stat, dar pentru asta era nevoie ca dramatismul muzicii să acompanieze atât mărirea, cât și decăderea regelui. Vasile Șirli a înț’eles perfect conceptul regizoral și a construit un univers sonor care completează excelent celelalte dimensiuni spectaculare. Regele a murit! Trăiască Regele! Numai că de această dată noul rege nu vrea să trăiască, să-și asume povara numelui, a moștenirii, ci lasă pe seama altora ceea ce pentru el n-ar fi fost decât o corvoadă (inutilă).

credit foto Florin Ghioca

Cortina neagră, grea, sobră, separă cele două lumi – sala și scena. În fapt, cele două fețe ale unei singure lumi, una din care alegem să facem parte, e o alegere conștientă, de care regizorul (Silviu Purcărete) vrea să ținem seama încă de la bun început. Și, totuși, Hamlet nu vrea să facă parte din această lume. E într-o fugă perpetuă, se dezice de tot, de familie, de iubită, de tradiții. Îmbracă haina singurătății care, de la un punct încolo, va fi și haina nebuniei. Tristețea lui nu e și tristețea bufonului, Hamletul din Gertrude n-are nicio notă comună cu bufonul de la curtea regelui. Pare că nici n-a auzit vreodată de acest personaj, din moment ce în ultimii ani el a fost (auto)exilat la Wittenberg. Chiar dacă Hamlet face câțiva pași de dans, în cel puțin două momente din spectacol, ei sunt pașii nebuniei dezlănțuite, nu pașii bufonului dornic să salveze lumea.

Cortina glisează cu repeziciune, în funcție de cum o cere trama, ferestrele (istoriei) din ea se mută cu repeziciune când în stânga, când în dreapta; când vedem doar picioarele personajelor, când vedem doar busturile și capurile acestora. Efectul de film obținut cu ajutorul unei echipe tehnice care se mișcă cu repeziciunea impusă de regizor face ca spectacolul să nu aibă niciun moment de relaxare, scenele se succed cu viteză, astfel încât de la un punct încolo ai impresia că urmărești un adevărat policier. În fapt, tragedia familiei regale nu e nici una ieșită din comun, nici una de-o banalitate covârșitoare, iar Radu F. Alexandru – autorul textului – ține să scoată în evidență un personaj mai puțin conturat de Shakespeare. Gertrude, soția regelui defunct devine personaj principal, iar Hamlet devine din fiul acestuia dușmanul casei regale. Conflictul mamă – fiu nu mai este unul banal, dintre generații, ci conflictul pentru putere. Vidul de putere creat de refuzul lui Hamlet de a preluat tronul este un vid născut dintr-un păcat, relația consoartei regelui defunct cu fratele acestuia, unchiul lui Hamlet. Păcat tolerat de curtea regală, nu și de prințul plecat în exil. Dacă în prima parte a spectacolului conflictul este menținut exclusiv la nivel interpersonal, când el afectează doar membrii familiei regale și relațiile dintre aceștia, în partea a doua a spectacolului, scena se deschide în adâncime, iar în spatele scenei se ridică din senin o lume întreagă. Dragoș Buhagiar se folosește de peretele de cărămidă, cu instalațiile electrice la vedere și-l luminează astfel încât cei din sală au impresia unei cetăți depopulate. O lume a tristeții, bântuită de Duh, a cărei prezență se face auzită, ba chiar și simțită, din moment ce asistăm la o adevărată lecție de anatomie. Trupul decrepit al regelui defunct, înfățișat lumii fără nicio falsă pudoare, devine expresia decadenței unei lumi aflată în derivă – își pierduse conducătorul și nimeni altcineva nu-și asumă acest rol. Masa din prima parte a spectacolului, masa la care stau toți membrii familiei regale, inclusiv Ofelia, devine acum masa unde se va face disecția cadavrului. Lecția de anatomie a doctorului Nicolas Tulip (celebrul tablou al lui Rembrandt) este reprodus scenic doar pentru a accentua absurdul unei situații: în fapt, nu are loc nicio necropsie, ci disecția unei lumi aflată în derivă. Toți cei din jurul corpului întins pe masă sunt în căutarea unei valori, a unui reper, a unei tradiții sau a unui obicei. Hamlet i-a adus în situația asta absurdă, de a căuta ceva într-un loc unde nimeni până acum n-a căutat. Stupoarea, șocul sau surpriza zugrăvite pe chipurile celor adunați deasupra corpului sunt expresiile perfecte ale pierderii busolei. Silviu Purcărete aduce astfel într-un singur loc multe din slăbiciunile omenești și le dă sens, nu neapărat și valoare(a așteptată de mulți dintre spectatori).

credit foto Florin Ghioca

Gertrude nu este o rescriere a lui Hamlet, nici continuare poveștii scrisă de Shakespeare. Gertrude este un text de sine-stătător, a cărui montare poate fi urmărită și de cei care n-au văzut niciun spectacol cu textul marelui Will. Dacă înainte de spectacol eram sceptică cu privire la text, la final mi-am dat seama că în afara câtorva replici care nu mi-au sunat tocmai bine (cuvinte improprii, cel puțin așa mi s-a părut mie) textul poate fi oricând jucat, pe orice scenă, cu succes la publicul de (aproape) toate vârstele. Genul acela de text care nu impune nici acordul părinților și nici selectarea spectatorilor în funcție de vârstă. Conflictul este expus fără multe înflorituri, iar Silviu Purcărete s-a folosit de această simplitate într-un mod foarte elegant. Tandemul Purcărete – Buhagiar a funcționat excelent din acest punct de vedere, ultimul asumându-și de această dată și light design-ul. Luminile devin parte a jocului, efectele de lumină pun personajele în situații de joc extrem de diferite, deși ei în realitate nu s-au mișcat deloc. Scena în care Hamlet stă pe spate și se joacă cu mâna deasupra luminii, astfel încât palma se proiectează pe tavanul sălii, uriașă, te trimite cu gândul la faptul că toți suntem, într-un fel sau altul, marionete ale destinului. Soarta ne este potrivnică sau nu: dacă noi suntem mâna, atunci suntem favorizați de soartă, dacă noi suntem la capătul firelor cu care se joacă mâna, atunci avem destinele în mâna celui atotputernic. Nimic despre Dumnezeu, și totuși atât de multe despre Creator.

credit foto Florin Ghioca

Getrude – Claudius, Hamlet – Ofelia – Polonius, Hamlet – Horațio sunt relațiile cu ajutorul cărora se construiește conflictul. Duhul, adică regele-cât-se-poate-de-mort îi bântuie pe toți, într-un fel sau altul, dar fără să-și arate neapărat puterea. În afară de Hamlet, care se raportează la moartea regelui ca la un moment eliberator – în sfârșit poate să scoată la iveală relația dintre mama sa și unchiul lui -, ceilalți se raportează la fostul rege fie ca la o stafie a trecutului (inofensivă), fie ca la cineva irelevant (lipsit de puterea de a schimba evoluția lucrurilor). Distribuția exclusiv masculină, în spiritul epocii în care a fost scrisă Hamlet (dar și în spiritul epocii când are loc acțiunea acestei piese), îl ajută pe Silviu Purcărete să se folosească de machiaj și de expresivitatea corpurilor. Nu e locul să discut despre masca atât de dragă regizorului și de care rareori nu se folosește, dar o să insist puțin pe distribuție. Una surprinzătoare pentru mulți spectatori și oameni de teatru. Claudiu Bleonț nu e nici pe departe la primul travesti și face din Gertrude un rol bun, ar fi putut fi memorabil, dacă în a doua parte a reprezentației n-ar obosi și n-ar lăsa masculinitatea la vedere mai mult decât este nevoie. Știu foarte bine că rolul este perfect pentru o etalare de calități, pe care Bleonț le posedă, nu context asta, dar poate că n-ar strica o mai bună dozare a elementelor care definesc regina, cele care-i conferă autoritatea și din care se naște puterea ei. Nu mi-a fost foarte clar de la un punct încolo cum se raportează Gertrude la Claudius, ambiguitatea relației dintre cei doi nu părea deloc justificată nici de poziția în societate și nici de felul cum erau priviți de ceilalți membri ai curții regale.

credit foto Florin Ghioca

Gertrude și Hamlet, una din relațiile-cheie ale spectacolului, avea nevoie de un Hamlet când fragil, ros de îndoieli, când dornic să scoată la iveală păcatul mamei. Marius Manole a înțeles ce are de făcut, dar chiar și așa o nuanțare mai accentuată a unor scene ar fi ridicat și mai mult cota spectacolului. Claudius (Mircea Rusu) și Duhul (Marius Bodochi) sunt perfecți în rolurile lor, și le asumă cu toate limitele/limitările impuse de text. E complicat să expui dorința de putere fără să faci din asta slăbiciunea demolatoare, dar lui Mircea Rusu îi iese, așa cum lui Bodochi îi reușește să fie prezent peste tot, deși fizic în scenă nu e decât foarte puțin. Ofelia (Lari Giorgescu) este când grațioasă, când împietrită în durerea ei, când pierdută în hăul istoriei. Polonius, în schimb, datorită lui Paul Chiribuță, devine personaj imposibil de ignorat. Un rol extrem de ofertant, pe care actorul reușește să-l facă memorabil cu adevărat. Merită urmărit cu foarte mare atenție Polonius, pentru că (și) de el depinde și evoluția tramei. L-am văzut recent jucând la Ploiești, știam că e într-o mare formă de joc, dar ce face în Gertrude e de premiat. Alexandru Potocean în Horațio este ce trebuie, se simte bine în personaj, și-l asumă în totalitate, iar relația cu Hamlet e născută din nuanțe de joc și raportare la spațiul scenic, mai puțin din schimburi de replici.

credit foto Florin Ghioca

Rămân cu plăcerea de a urmări felul cum piesele de puzzle se așază de la sine în cadrul istoric oferit de textul lui Radu F. Alexandru. Disecția de cadavru se transformă într-o lecție de anatomie a societății (nu există conceptul, dar ar trebui inventat). Ce-a făcut Silviu Purcărete în Gertrude e similar cu plimbatul oglinzii pe marginea drumului, doar pentru că destinele unora nu ni se pot înfățișa altfel. Jocul cu ferestrele (de lumină) imaginat de Dragoș Buhagiar și Silviu Purcărete este jocul istoriei. Unii dintre noi știm doar o mică parte din ceea ce se ascunde în spatele cortinei, alții nu vor să meargă niciodată la cauză. Mie-mi place să cred că Purcărete e păpușarul care nu încurcă niciodată firele marionetelor, iar în Gertrude se vede foarte bine acest lucru.

Gertrude – Teatrul Național I.L. Caragiale București