„Ding visează”, de Yan Lianke

Nu sunt o specialistă în literatură chineză. Am citit prea puțină literatură chineză, dar cred că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales să citesc romanul lui Yan Lianke. Deși avanpremierele nu mă îmbiau: toate puneau accent pe SIDA și pe ideea că acțiunea se petrece într-un sat. Îmi și spuneam în gând: „Mda, atmosferă bucolică de tip comunist cu accente tragice, dar ce să caute SIDA la chinezi?”. Și mi-am adus aminte că molima secolului XX a făcut ravagii și în Asia la fel de mult ca oriunde în altă parte din lume; pentru că SIDA nu-și alege victimele în funcție de regimul politic sau de respectul pentru obiceiurile și tradițiile strămoșilor; nu, boala asta este atât de perfidă și atât de tăcut se insinuează în viața comunității, încât te trezești că faci parte dintr-o dramă de al cărei sfârșit ești sigur, dar pe care nu-l poți programa.

SIDA este pentru Lianke sursa metaforei: SIDA este, de fapt, regimul comunist chinez, regim în interiorul căruia un popor de peste un miliard de oameni cadențează în pas forțat spre un orizont roșiatic, cu tente de înnegurat pe alocuri. „Sumbră” este puțin spus atunci când vrei să descrii toată atmosfera satului Ding; un sat decimat de boală, pe ale căror ulițe bântuie brața la braț corupția și răzvrătirea, satul în care schimbarea intervine din exterior, dar perpetuată și expandată până la dispariția cu totul a acestuia.

Yan Lianke descrie pe etape toate fazele dezvoltării regimului comunist, aproape că-și explică sieși cum de e posibil să reziste un asemenea regim totalitar într-o țară care are un trecut milenar și cu o istorie atât de frumoasă, la antipozii înregimentării actuale. Ding este și familia în jurul căreia se construiește acțiunea: bătrânul Ding este „învățătorul” satului, dar care, de fapt, nu este învățător, ci doar păzitorul tradițiilor și care polarizează acțiunile multor generații de săteni; fii acestuia, dintre care unul este promotorul schimbării cu orice preț, cel care va aduce molima în sat și-și va dori din ce în ce mai mulți bani, până ajunge să-și vândă copilul mort și îngropat; nepoții lui Ding cel bătrân, o fetiță și Qiang, cel din urmă ajungând monedă de schimb după trecerea în neființă. Personajele secundare din familie, soțiile celor doi fii, se amestecă ca trăsături și moduri de acțiune cu ceilalți săteni, în felul acesta viața comunității Ding fiind una animată, zbuciumată și deloc aducătoare de ceva bun.

Până la urmă, aproape că-ți vine să-i cauți scuze lui Ding Hui, cel care este dornic de schimbare și care caută, zice el, cele mai bune mijloace pentru a-și atinge scopul. După traficul cu sânge, începe traficul cu lemn, pentru că oamenii, murind, aveau nevoie de tot mai multe sicrie; după ce au reușit să taie toții copacii, au trecut la vandalizarea școlii (școala – simbolul unității și al perpetuării vieții satului Ding); după ce moare natura și seceta pune stăpânire pe tot, centrul acțiunii se mută, dar doar pentru ca revenirea să fie în forță și de un grotesc rar întâlnit. Și cred că Lianke își descarcă astfel toate frustrările și toate neputințele unui om care trăiește într-un regim totalitar și care nu poate dezavua nefirescul altfel.

„Atunci unchiul se dusese la Lingling, în satul ei. Chiar în noaptea aceea plecă și ar fi trebuit să se întoarcă înainte de revărsarea zorilor, că nu erau decât vreo douăzeci de li de mers, douăzeci și ceva de li, numai că el mai zăbovi pe acolo, acasă la Lingling, și abia a doua zi se întoarse. Zhao Dequan încă nu murise și, când văzu că-i aduce unchiul haina roșie de mătase și i-o dă neveste-sii, izbucni în râs. Și așa, râzând, se duse de pe astă lume.”

Sunt pagini atât de încărcate de oroare, încât treci cu greu mai departe, și asta doar pentru că-ți dorești să ieși, la propriu, din atmosfera aceea și din miezul unei acțiuni de demolare total scăpată de sub control. Pentru că autorul asta vrea să spună: la ora actuală, chinezii nu mai au nimic din obiceiurile și tradițiile lor vechi de când lumea, nu mai au nimic frumos și demn de studiat; au doar roșu, roșu, roșu. Adică un regim comunist anchilozant, care a pătruns în viața socială, dar și în cea personală, a devenit transmisibil pe cale genetică, fără putința de a mai putea fi schimbat. Și… totuși, soluția există: omorul ritualic. Tatăl ajunge să-și omoare fiul, după care viața revine în sat, dar rămâne să vedeți dacă satul Ding mai poate reînvia după șirul de atrocități la care a luat parte.

Interesante sunt vocile romanului: copilul Ding Qiang povestește de dincolo de moarte, ca și cum ar asista la o procesiune în care nu poate interveni; vocea bunicului, care merge mai departe visând, vis cathartic, fără de care și-ar fi luat viața demult, vocile actorilor secundari, rude sau săteni, care au roluri bine definite, dar care nu prea au cum să schimbe firul narativ.

„Întinseră peste mormânt o pânză roșie și îi îndemnară pe oameni să se dea câțiva pași înapoi, ca să nu mă vadă descompus. Pe urmă, maestrul de ceremonii le dădu celor din groapă o haină roșie și o pereche de pantaloni, ca să-mi îmbrace rămășițele.

Când terminară de făcut toate acestea, veni momentul să-mi scoată trupul din mormânt. Venise clipa cea mai solemnă a ceremoniei. Toți cei adunați acolo își țineau respirația, așteptând să-mi vadă trupul înveșmântat în roșu. Atunci maestrul de ceremonii îi spuse tatei să se ducă să-l caute pe bunicul și să asiste la ce avea să urmeze de undeva de mai departe. Fiindcă, dacă tata și bunicul începeau să plângă la vederea rămășițelor mele, ar fi putut să-mi sperie sufletul.”

Excelent scris acest roman. Poate unul dintre cele mai bune romane cu subiect „viața în comunism”. Și, cred eu, una dintre cele mai bune surse de înțelegere a ororilor acestuia de către generațiile care nu au trăit nici măcar o zi în comunism. De aceea, îl recomand cu precădere celor tineri, ca să știe de ce noi, cei care am trăit ani sub comunism, nu ni-l mai dorim înapoi sub nicio formă.

Sursa foto: bendijin.net

Editura: ALLFA