Dinamica lecturii – harta mentală a cititorului

Am deschis cartea lui Bogdan Raţiu la un citat din Spaţiul gol, studiul lui Peter Brook şi, înainte să înţeleg ce fragment anume a fost selectat, mi-am dat seama că pagina pe care o am în faţă sondează memoria aceea salvatoare, de care dispune orice profesor. Mi-am amintit imediat câteva dintre ideile cunoscute ale celebrului regizor, idei care, ieşind brusc la iveală, căpătau altă rezonanţă în noul context – Teatrul Mort, Teatrul Brut, Teatrul sacru, Teatrul imediat.

Lectura acestei cărţi are o dinamică aparte, aş zice chiar proustiană, în măsura în care, iată, anumite pasaje sunt scrise în aşa fel încât mobilizează gândirea, memoria, tot ce ai adunat prin experienţă didactică, determinând conexiuni inedite. Departe de a avea efectul de distanţare, specific acestui tip de text didactic, de obicei încremenit într-un limbaj de specialitate, cartea profesorului Bogdan Raţiu seamănă cu un spectacol de teatru, gândit în aşa fel încât fiecare cititor să poată intra, la un moment dat, în scenă, cu cel puţin o replică (îmi imaginez că este rostită hamletian), îmbrăcând haina unui rol nobil, cel al vieţii noastre de profesori/ mentori/ specialişti în comunicare: A fi sau a nu fi un profesionist al lecturii – premisă a trezirii conştiinţei – critice, etice, culturale.

Aş putea să iau orice spaţiu gol şi să-l numesc scenă goală. Un om traversează acest spaţiu gol în timp ce altcineva îl priveşte, şi asta e tot ceea ce trebuie ca actul teatral să înceapă. Şi, totuşi, când vorbim despre teatru, nu despre asta este vorba. Cortine roşii, proiectoare, vers alb, râsul, întunericul, toate se suprapun într-un mod confuz, într-o imagine neclară, reprezentată printr-un cuvânt bun la toate (…). Este chinuitor de greu să scrii o piesă. Însăşi natura dramaturgiei îi cere autorului să pătrundă spiritul unor personaje opuse. El nu este un arbitru, este un creator şi chiar dacă prima piesă are doar două personaje, oricare ar fi maniera în care este scrisă, el este obligat să le facă pe amândouă să trăiască în egală măsură. Procedeul de a se transpune total şi în mod succesiv de la un personaj la altul (…) a constituit întotdeauna o sarcină supraomenească. (…) Piesa cea mai riguroasă îşi are rădăcinile în arhetipuri, în situaţiile fundamentale şi recurente şi, de aceea, e inevitabil şi adânc înfipt în tradiţia socială. (…) Rolul regizorului este straniu. El nu vrea să fie Dumnezeu, şi, totuşi, rolul său implică acest lucru. El ar dori să fie supus greşelii şi, totuşi, printr-o instinctivă conspiraţie a actorilor devine un arbitru, întrucât se duce întotdeauna mare lipsă de arbitri. (p. 125)

Dacă n-ar fi vorba, evident, despre teatru, am putea gândi că fragmentul acesta din eseul lui Peter Brook defineşte demersul didactic – piesă riguroasă, întemeiată pe acte recurente, suprapunere confuză, oricum, greu decelabilă, de esenţe, gânduri, idei şi stări de spirit, conţinuturi înmagazinând inteligenţă şi sensibilitate. Spectacolul care stă să înceapă este chinuitor de greu, pentru că învăţarea presupune să trăieşti, în egală măsură, în două dimensiuni, pentru a-ţi înţelege condiţia şi pentru a avea acces la oamenii tineri din faţa/ clasa ta, necesar demers de metacogniţie şi de autoreflecţie.

Înaintea acestui pasaj, un alt fragment face referire la un spectacol de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. A fost ocazia, spune autorul, ca tinerii să descopere că sala de teatru este locul în care se ridică fabulos cortina şi totul în jur se umple de Roşu şi aur, minunata imagine a lui George Banu. Sala este şi locul în care te poţi gândi la ceea ce se întâmplă pe scenă, dar, mai ales, te poţi gândi la rolul pe care profesorul-regizor te invită să-l joci, ca elev, în scenariul propriei educaţii, într-o necesară interiorizare a învăţării. În acelaşi timp, îţi dai seama câtă nevoie ai de exprimarea artistică şi de un spaţiu al ideilor, aşa cum ar trebui să fie mereu sala de clasă.

Să păstrăm metafora cărţii-spectacol şi a autorului-regizor, ca să privim „decorul” – grafica, felul în care se construieşte pagina. În Didactica lecturii apar numeroasele tabele, scheme, fişe de lucru, ilustraţii, transcrieri ale unor lecţii, textele multimodale. Toate acestea compun cu ingeniozitate un decor de tip Escher, artist evocat, de altfel, în carte, la un moment dat: realitate este multiplicată, spaţiul se află în expasiune şi există numeroase zone latente, fără (de)limitări ale orizontului. Îmi place în mod special, la pagina 10, Harta mentală – tipologia cititorului, o recompunere grafică a ceea ce s-a scris semnificativ în legătură cu acest subiect, de la W. Iser, M. Riffaterre, J.Culler, Monique Lebrun, Manon, Théoret, Jane Spiro, J. A. Appleyard, U. Eco, S. Fish, S. S. Sarkany, Paul Cornea.

Titlurile capitolelor, formulate accesibil, delimitează, ca actele unei piese, un conţinut a cărui noutate este dată fie de perspectiva din care sunt abordate problemele de didactică, fie de materialele folosite pentru documentare:

Partea I: (Re)surse pentru o experienţă autentică de lectură

Procesul constituirii sensului. Viziune integratoare
Voci lirice vs. voci literare: modelul polifonic al receptării
„Stereotipul” şi desfăşurarea multiplă a proceselor lecturii
Dialogismul şi ecuaţia limbajului. Dezvoltarea funcţiilor cognitive
Teatrul – cunoaştere „in actu”
Simetrii şi asimetrii în lectura eseului
Memoria autobiografică şi apropierea discursului diaristic

Partea a II-a: Interiorizarea şi asumarea lecturii

Conştiinţa critică: altitudine, consistenţă, rafinament
Conştiinţa etică: constante axiologice în literatură
Conştiinţa culturală: predispoziţia pentru conexiuni şi fuziune
Conştiinţa transversalităţii: dinamismul simbolic al comunicării

Mă opresc la un capitol care subliniază rolul criticii literare în paradigma didactică – ceea ce inspirat se defineşte drept Conştiinţa critică, altitudine, consistenţă, rafinament. Mai ales atunci când predăm poezie, încercând să exprimăm inexprimabilul şi să ne ţinem departe de clişeele care împiedică accesul la emoţie, textul critic, bine ales, poate funcţiona ca o provocare, ca un stimulent al gândirii, fiind o cale de a ieşi din rutină. Prin critica literară, spune autorul acestei cărţi, le dăm elevilor o şansă de folosi un anume tip de competenţă culturală şi de a-şi rafina gândirea. În plus, se presupune că în „dialogul” elev-autor poate interveni criticul, nu ca voce peremptorie, ci ca reper în demersul interpretării. Asta dacă se întrebă cineva ce rost mai are astăzi critica literară în predarea literaturii.

Bibliografia acestei cărţi este impresionantă, însă rolul ei nu este, învederat, acela de a trezi complexe cititorului care-şi dă seama brusc câte studii de didactică a ratat. Cartea lui Bogdan Raţiu mi se pare interesantă şi din acest punct de vedere: biografia este dinamică, bine selectată, actualizată, utilă. La sfârşitul fiecărui capitol, există, metaforic vorbind, un perete de cărţi la care ai acces parţial, prin deschiderea unor fişiere care-ţi permit, dacă eşti interesat de subiect, să continui cercetarea – să aruncăm o privire spre peretele de cărţi cu autori români, personalităţi cu importante contribuţii în domeniul didacticii şi al ştiinţelor filologice, în general: Alina Pamfil, Florentina Sâmihăian, Ioana Tămâian, Vistian Goia, Ioana Bot, Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Paul Cernat, Mircea Martin, Matei Călinescu, Mircea Mihăieş, Călin Teutişan, Alexandru Cistelecan, Miruna Runcan, Constantin Parfene, Eva Monica Szekeley, Monica Onojescu – şi tot ce înseamnă, semnificativ, revistele şi studiile ANPRO, Perspective şi Consilier de lectură etc.

Importantă prin profunzimea şi modernitatea abordării, Dinamica lecturii. Teorii – Modele didactice – reflecţii este o carte occidentală, cum puţine s-au scris la noi în domeniul didacticii. O lectură ca un spectacol al ideilor: rafinament, consistenţă, altitudine şi conştiinţă critică.

Dinamica lecturii. Teorii – Modele didactice – reflecţii de Bogdan Raţiu