Pasiune – educație – instinct
Vlad Cristache este unul dintre regizorii tineri ai teatrului românesc, dar nu și neexperimentat. Teatrul Mic se află într-un comeback după o perioadă în care părea că nu mai are nimic nou de spus iubitorilor de teatru. Venirea lui Gelu Colceag la conducere se pare că ține de un nou început, ceea ce nu e tocmai rău pentru iubitorii Thaliei.
„Deșteptarea primăverii” este o piesă scrisă în plină epocă a expresionismului german, cu accente controversate/controversabile, care au făcut ca punerea ei în scenă să fie cenzurată până undeva după jumătatea secolului al XX-lea. Nu există încă timpul „perfect” pentru a vorbi detașat despre pubertate, sexualitate și problemele adolescenței. Este deja un truism faptul că maturizarea nu e un proces tocmai facil și că unii dintre noi refuză sistematic trecerea pragului dintre adolescență și etapa imediat următoare, tocmai din frica de suferință. Miezul acțiunii piesei „Deșteptarea primăverii” este dat de eternele întrebări la răspunsurile care vor fi veșnic altele: cine suntem, de ce suntem atât de diferiți, ce au fetele și nu avem noi băieții (și invers), cum vin copiii pe lume, ce e sexul și care e diferența dintre „a face sex” și „a face dragoste”, de ce suferim „din dragoste” etc. Întrebări existențiale la care protagoniștii piesei, șapte băieți și patru fete, aflați cu toții în pragul adolescenței, încearcă să găsească răspunsuri. Unde le găsesc? În cărți, la prieteni, la părinți. În niciun caz la profesori (excelentă pusă în scenă antiteza „sistem anchilozant – tineri debordanți” cu ajutorul unor minime mijloace scenografice). De la prieteni se obțin răspunsuri vagi, aproximative și subiective, ba chiar răutăcioase. De la părinți obții amânări eterne și promisiuni deșarte că vei înțelege totul de la sine și, evident, la momentul oportun. Din cărți ajungi să repeți pasaje întregi și să faci conexiuni neașteptate, fără să fii sigur că și înțelegi ceva (excelent pus în scenă monologul băiatului aflat în cadă, scenografia trecând în plan secund scena de nuditate și mutând accentul pe citatele scoase din diverse cărți, dar însăilate în cel mai neașteptat mod; vorbim aici de beție de cuvinte, beția simțurilor etc.). Pe scurt, aceasta este intriga din „Deșteptarea primăverii”.
Să pui în scenă piesa lui Frank Wedekind, piesă ce pare desuetă din punctul de vedere al subiectului, să le pui oglinda în față tinerilor de astăzi și să le transmiți astfel că și generațiile anterioare lor au avut probleme asemănătoare, pare din start a fi o cauză pierdută. Numai că Vlad Cristache este un regizor tânăr, apropiat generației și care stăpânește foarte bine și mijloacele teatrale necesare transformării acestui demers într-unul de succes. Și a început cu…. muzica! Vlad Cristache a transformat piesa într-un poem rock și bine a făcut. Daniel Rocca și formația lui, Firma, sunt o alegere excelentă pentru a asigura succesul acestui demers. E drept că după două săptămâni în care am mers doar la concerte de jazz, să merg la o piesă de teatru care durează trei ore și să ascult live un rock de cea mai bună calitate ar putea fi rupere de ritm sau, de ce nu, sursa unor experiențe cu potențial schizoid. Dar adolescența cu toate tulburările și căutările ei este rock, prin definiție. Nu știu să am prieten, coleg sau amic care să nu fi trecut prin „faza rock”, adolescența acestora a fost rock aproape în totalitate. Furia și neputința, alături de neînțelegere și tragedie capătă valențe artistice și par că se rezolvă mai ușor cu ajutorul acestui stil muzical. Iar dacă Rocca îți scrie special pentru piesă muzica, atunci poți să fii sigur că vorbim deja de un succes de casă. Am avut în preajmă public din toate categoriile de vârstă; culmea, au rezonat foarte bine cu „coloana sonoră” cei mai maturi (mai în vârstă). Ei au fost capabili să recunoască în spatele actului artistic și valoarea textului, dar și valoarea și rolul muzicii. Adrenalina care se revarsă în valuri duce cu ea mai departe textul și actorii, deopotrivă. Forță, text, culoare, tempo, de toate găsești în muzica celor de la Firma. I-am urmărit și în timpul „cântării”, dar și în timpul schimburilor de replici dintre actori; de multe ori, Rocca înțepenea cu mâna în aer, în apropierea corzilor, așteptând declicul, devenea împreună cu ceilalți din trupă parte din scenografie.
Despre actorii din distribuția serii, pentru că sunt două distribuții, ce pot să spun? Sunt tineri, foarte tineri, mă refer acum la cei din prim-planul acțiunii. Au acceptat provocarea de a juca în contre emploi cu nebunia specifică vârstei, dar și cu mult talent șlefuit în anii de studiu. Totuși, unii dintre ei s-au lăsat duși de emoție și unele replici nu prea s-au auzit (Ilse – Aida Economu, coborând de pe scena Firmei nu s-a auzit, și nu pentru că n-ar fi fost liniște în sală). La fel și cu cei doi care au jucat în rolurile Wendla Bergmann – Silvana Mihai, respectiv Melchior Gabor – Alexandru Voicu: au avut unele momente în care s-au concentrat pe mișcarea scenică și mai puțin pe forța schimbului de replici. Moritz Stiefel – Rareș Florin Stoica și-a construit personajul foarte bine, de la prima replică/mișcare în scenă și până la scena finală, când devine un înger între două lumi (la scena asta chiar și-a dat măsura talentului).
La intrarea în sală am primit biletul pe care scria la sector „Curte”. Eram cam nedumerită ce e cu curtea , dar m-am lămurit repede, la intrarea în sala de spectacol. Toate fotoliile erau acoperite cu o folie de plastic, iar scena și spectatorii s-au mutat undeva în stânga scenei mari a sălii; noi, spectatorii am stat în gradenele așezate față în față, la mijloc fiind spațiul de joc. Mijloace scenografice minime, puținele obiecte schimbându-și rolul în funcție de moment: ferestrele casei devin morminte, frunzele din parc devin pământ pentru gropile celor morți, tabla devine poarta dintre două lumi etc. Se prea poate ca pe unii dintre spectatori să-i fi deranjat faptul că nu vedeau ceea ce e scris pe tablă, dar rămân la părerea că ideea de (în)scris primează. Antagonismul tinerețe/maturitate – senectute/bătrânețe este foarte bine pus în scenă prin intermediul generațiilor de actori: tinerii, cei care umplu scena cu expresivitatea lor corporală, cei care seduc publicul prin candoare și entuziasm versus bătrânii înțelepți sau părinții, cu roluri episodice, asemenea importanței pe care le-o acordă adolescenții și în realitate sau profesorii anchilozați și încremeniți într-un sistem ultraconservator. Nu poți să nu te lași fascinat de Gheorghe Visu, cel care reușește să polarizeze în jurul lui toată acțiunea de la momentul intrării în scenă și până la sfârșit. Mare actor, cu o charismă uriașă, care reușește să concentreze toate energiile colegilor și să le separe antagonismele, aproape fără efort (mi-a plăcut teribil de mult în „omul cu mască”, mai ales când întinde firesc mâna tânărului aflat în fața lui, celui aflat la început de drum, dându-i printr-un simplu gest curaj, energie și încredere!). Ceilalți profesori își găsesc locul pe scenă și fac față cu brio asediului muzicii și emoțiilor venite dinspre partenerii de scenă.
În toată montarea datorată lui Vlad Cristache se resimte acut ruptura dintre cele două lumi, iar tânărul regizor alege să o dubleze cu ruperea de ritm ca fundal sonor: bătăi puternice și neașteptate în ușă, urlete de furie scăpate din corpuri contorsionate de furie. Toate acestea pentru o obține o tușă și mai evidentă a tragediilor cu care se confruntă personajele.
De ce „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind? Pentru că pleci acasă cu senzația că (re)nașterea triumfă, că eșecul personal și sentimentul de vină copleșitoare sunt lăsate pradă unei aparente uitări. Până la urmă, toate experiențele căutării de sine, dureroase în sinea lor, își găsesc locul în tabloul evoluției fiecărui personaj. Cei slabi mor, cei puternici trăiesc. E greu să accepți acest adevăr, dar chiar așa e.
Trei ore de live, trei ore de viață pulsând prin toții porii claustrantelor trupuri de adolescenți. Mergeți să vedeți „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind în regia lui Vlad Cristache.
Sursă foto: Adi Bulboacă
Traducerea: Victor Scoradeț
Regia și scenografia: Vlad Cristache
Muzica originală compusă de: Daniel Rocca Stoicea
Light Design: Iulian Bălțătescu
Asistent de regie: Teodora Petre
Distribuție 20 februarie
Wendla Bergmann – Silvana Mihai
Melchior Gabor – Alexandru Voicu
Moritz Stiefel – Rareș Florin Stoica
Ilse – Aida Economu
Martha – Andreea Alexandrescu
Hanschen Rilow – Marian Olteanu
Ernst – Silviu Debu
Otto – George Albert Costea
Ilse – Aida Economu
Robert – Cezar Grumăzescu
Georg – Ionuț Vișan
Lammermeier – Răzvan Krem Alexe
Rectorul/Omul cu mască – Gheorghe Visu
Domnul Gabor/Habebald – Gabriel Costin
Doamna Gabor – Mihaela Rădescu
Doamna Bergmann – Liliana Pană
Profesorul Knuppeldick/Pastorul Kahlbauch – Petre Moraru
Profesorul Zungenschlag/ Domnul Stiefel – Avram Birău
Profesorul Fliegentod/ Doctorul Von Brausepulver – Ion Lupu
