Despre opțiuni extreme și vindecare – Evgheni Vodolazkin, Laur

Laur, romanul lui Evgheni Vodolazkin este, în mod categoric, o capodoperă a literaturii ruse contemporane. Tradus și publicat în mai mult de 20 de limbi, inclusiv în limba română, la Editura Humanitas Fiction, în 2014, povestea romanului poartă cititorul în alt timp, singurul în care autorul crede că poate să dezvolte o temă atât de complexă cum e cea a transformării interioare radicale, cea a tranziției sufletului unui rus:„Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, spre exemplu” spune autorul pe una dintre coperți.

„După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini și asta e neliniștitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?”

Dar lucrurile nu sunt atât de simple, autorul dând dovadă de o deosebită măiestrie când reușește să se eschiveze de rigorile pe care un istoric (chiar și unul literar), care leagă evenimentele de un spațiu concret și un timp determinat, le pretinde. Acțiunea se petrece în Evul Mediu, dar aceasta este, în mare măsură, o aparență, pentru că planurile se întrepătrund în așa fel încât descoperim peturi de plastic într-o pădure din Rusia secolului al XV-lea. Sau, constatăm o intervenție declarativă a unui personaj deja mort. Poate de aceea Vodolazkin spune că a scris un roman neistoric, aspectul temporal devenind astfel nesemnificativ. Le văd mai degrabă ca elemente ale unei scriituri postoderniste semănate fin, abia sesizabil. Stilul autorului rus este remarcabil pentru că face ca fantasticul să pară un element firesc al realității. Ceea ce răzbate sunt temele propuse, care coincid cu marile subiecte de meditație ale ființei umane din orice vreme, adică „marile întrebări rusești”, cum numea Andrei Pleșu investigațiile de tipul: De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce sens are viața? Subiectele acestea sunt tratate cu multă profunzime și dramatism, ca în operele clasice rusești, dar și dintr-o perspectivă patristică extrem de reușită.

Arseni este un copil docil care învață taina fiecărei plante de la bunicul, un vestit vraci. Rămas singur, Ustin oferă, cu pricepere, tratamente țăranilor din satele din jur, și se îndrăgostește, ca într-o poveste mitică, de Ustina, pe care o întâlnește în cimitir, care devine femeia lui, doar a lui, ascunsă de ochii celorlalți. Ustina naște, dar moare atât ea, cât și pruncul, în ciuda cunoștințelor medicale ale lui Ustin și, de asemenea, în ciuda rugăciunilor lui fierbinți. Secvența chinului nașterii este, cred, cea mai reușită din întreg romanul, de o forță, de un dramatism și o dinamică uluitoare, una dintre puținele secvențele cinematografice desăvârșite din literatura contemporană. Durerea îl duce în pragul nebuniei. Ambrozie își caută drumul, încercând să ajungă la Ierusalim. Laur, călugărul, se retrage într-o peșteră și se roagă pentru lume, oferind vindecare prin dragoste. Ajunge la o înălțime spirituală legendară, când se lasă ponegrit de oameni, prin asumarea paternității unui copil încă nenăscut, dar a cărui mamă a fost alungată din sat de țăranii indignați de imoralitatea ei. Aici, recursul autorului la numeroasele hagiografii creștin-ortodoxe este evident. După ce se naște copilul, Laur moare cu el în brațe, apoi sătenii află cine este cu adevărat tatăl și înțeleg, în sfârșit, că au avut privilegiul să vadă un sfânt.

Pentru a marca fiecare etapă evolutivă a sufletului personajului principal, Vodolazkin îi dă acestuia alt nume, de fiecare dată, după modelul personajelor biblice. Arseni devine Ustin, apoi Ambrozie și Laur. Metamorfoza bărbatului trece prin statutul de băiețel ascultător pentru a ajunge la acela de sfânt. Structura cărții sugerează și ea parcursul spiritual al personajului central: citim, așadar, „Cartea cunoașterii”, „Cartea renunțării”, „Cartea drumului” și „Cartea liniștii”. În acest context, cuvintele, cum ar fi „vindecare”, își schimbă semnificația. Dacă, la început, (bunicul, apoi) Ustin era înzestrat cu o deosebită capacitate de a vindeca oamenii prin tratamentele pe care le aplica, în calitatea lui de vraci, la finalul romanului, durerea fizică este depășită printr-o vindecare a omului în integralitatea sa, trupește și sufletește, prin dragoste și rugăciunea lui Laur.

Și numele final al protagonistului, Laur, are o semnificație bogată. În antichitate, cei care se întorceau victorioși din războaie, sau poeții sau cei care, în general, meritau să fie onoroți, erau întâmpinați cu lauri, așa încât, laurii sunt simbolul victoriei, al păcii, al bucuriei, al cinstei.

Nu este necesar să fii o persoană religioasă ca să vrei să citești cartea lui Evgheni Vodolazkin, atât de rafinat scrisă încât nevoia revenirii măcar la anumite pasaje sau pagini apare iar și iar, ci e nevoie doar să fii preocupat și deschis să privești viața din perspective surprinzătoare.Continuând stitul clasic al literaturii ruse, aici ne sunt prezentate doar situații extreme, așa încât chiar dacă, în esență roamnul este unul pesimist, prin filtrul exotismului se întrezărește valoarea suferinței. Lucrul acesta este posibil numai în mentalul rus. Doar rușii par reușesc mereu să scoată lumină din cele mai sordide povești de viață.

În romanul Laur nu se vorbește despre credință, despre monahism sau dogme, ci despre însăși esența credinței, a dragostei și a frumuseții creației. Laur poate fi oricare dintre noi are curajul nebun să privească în străfundul sufletului, să accepte că e prăbușit, să lase lumina să-l pătrundă, iar apoi să-și iubeascăaproapele fără măsură.

Editura: Humanitas Fiction