Despre musical, numai de bine – Familia Addams la Teatrul Excelsior

Cea mai recentă ispravă artistică a lui Răzvan Mazilu este spectacolul de la Teatrul Excelsior, un musical care are în centrul ei povestea Addams-ilor. Un miez narativ clasic, bazat pe antiteza dintre cele două familii, lumi și epoci, teoria contrastelor devenind funcțională și pretext pentru succesul de casă de care, iată, se bucură deja, acest nou musical asumat în totalitate de Răzvan Mazilu. Până să reușesc eu să-l văd, au fost deja câteva reprezentații, mai toate vocile susținând că e cel mai bun al lui de până acum. M-a surprins unanimitatea, recunosc, căci rareori se întâmplă acest lucru atunci când vorbim de critică (în toate domeniile, nu doar cel teatral). Nu mă grăbesc să spun că e cel mai bun de până acum musical al lui Răzvan Mazilu, în schimb pot spune cu mâna pe inimă că experiența se simte/vede/reflectă în actul artistic și că maturitatea este deja o stare plenară a regizorului (coregraf și dansator cu state vechi, care, iată, își consolidează și cariera regizorală).

Credit foto: Vlad Catană

Scena este ascunsă spectactorilor de o cortină de pergament, care va sluji vremelnic de paravan. Separarea poveștii de sală nu este neapărat o idee fericită, dar salvatoare pentru viziunea regizorală: strămoșii iau cu asalt lumea prezentului, așa se face că dansul lor și proiecțiile fantomelor fac casă bună cu sfâșiatul hârtiei. După acest debut, narațiunea începe să se desfășoare sub ochii spectactorilor prinși cu totul în poveste.

Musicalul este articulat pe un tipar Feydeau, o combinație de farsă și vodevil salvată original de îmbinarea dintre cuplete și momentele de dans, asumate integral de actori și lucrate în detaliu. Se simte în fiecare pas și în fiecare notă înaltă cântată de actori ambiția lui Răzvan Mazilu de a ieși totul ca la carte. Nevoia de perfecțiune a acestuia a generat o prea evidentă rețetă, care a dăunat spectacolului ca întreg, în sensul că a anulat mare parte din surpriză și suspans. Bănuiesc că mulți din sală (mă refer la maturi și cunoscători, în special) au urmărit povestea detașat, de la un moment încolo, reacțiile unora din fața mea fiind inclusiv de genul „Parcă prea mult s-au străduit!”. Da, la reprezentația pe care am văzut-o eu au lipsit spontaneitatea și doza aceea infimă de imprevizibil care fac diferența dintre un spectacol foarte bun și unul excelent. Fiindcă a venit vorba de cuplete și de aducerea scenelor într-un singur tot (act) – cred că marea problemă a multora dintre montările românești contemporane este cea a trecerilor de la o scenă la alta. Ieșirile din scenă ale personajelor se produc de multe ori nefiresc, surmontând prin bruschețe mesajul și construcția ca atare. La reprezentația despre care vorbesc au fost câteva defazări și alte câteva finaluri de scenă prea brusc tăiate. Intuiesc aici nevoia regizorului de accentuare a parodicului, dar pentru ca aceasta să se întâmple fără nota de ridicol trebuie o sincronizare totală între actori și, paradoxal, mai puțină încrâncenare.

Familia_ Addams @EXCELSIOR ©Vlad Catana

La un musical cum este Familia Addams crearea atmosferei este cel mai greu de construit, iar dacă nu iese, atunci întreg spectacolul se duce în derizoriu. Și ca irealul și fantasticul să fure spectactorul cu totul, trebuie o scenografie pe măsură și costume impecabile. Costumele au fost gândite tot de Răzvan Mazilu și am regăsit și aici insistența lui pe detalii (croi, materiale, culori, elemente de ornamentică vestimentară etc.) și concretizată în costume impecabile, măștile reflectând în totalitate spiritul personajului. De alfel, mulți dintre actori nu pot fi recunoscuți nicicum sub măști (să-mi zică cineva dacă a recunoscut-o pe Aida Avieriței în rolul bunicii sau dacă Mircea Alexandru Băluță este recognoscibil în măcar unul din momentele de joc). În musicalul Familia Addams măștile au rolul lor, de sine-stătător și meritul lui Răzvan Mazilu este că a apelat la profesioniști, care au redat întocmai fiecare trăsătură în parte și fiecare pată de culoare a fost la locul ei). În schimb, la partea de scenografie aș fi preferat mai puțină butaforie – oare cum ar fi arătat scena dacă ramele succesive care au fragmentat scena pe adâncime (o gândire logică a spectacolului ca formă, dacă ținem cont de faptul că scena Excelsiorului nu e tocmai generoasă din acest punct de vedere) ar fi fost înlocuite cu pânze (nu-i așa că senzația de volatilitate ar fi fost pregnantă și aducătoare de plus de sens ideii regizorale?). Printre foarte puținele elemente de decor mobile se regăsește sicriul – imuabilul, efemerul și etericul devenind preț de câteva momente stări de fapt în toată regula; chiar dacă sicriul are partea lui de glorie, personal am resimțit, pe alocuri, nevoia de mai multă mobilitate care ar fi adus antitezei conformism/nonconformism mai multă vizibilitate.

Credit foto: Vlad Catană

Musicalul fără voci foarte bune n-ar mai fi spectacol! Iar Răzvan Mazilu și-a ales vocile cum nu se poate mai bine! Cu o parte din actori nu e la prima colaborare, mă refer aici la Lucian Ionescu în primul rând, cu alții este la primul spectacol, dar la nivel de voce și mișcare scenică chiar n-au fost diferențe, ceea ce înseamnă că s-a lucrat mult pe unitate. Revelația pentru mine este Radu Mitrea! Îl știam pe Mihai, fratele lui geamăn și în primele scene m-am întrebat dacă a slăbit sau dacă joacă fratele lui! Ca să vedeți cât de bine sunt făcute măștile! Dar ce m-a surprins foarte mult la Radu Mitrea a fost vocea (unii dintre voi s-ar putea să o știți datorită emisiunilor-concurs de la unele canale TV comerciale din România) și felul cum s-a mișcat pe scenă (n-are studii de actorie, dar nici că s-a simțit asta vreo clipă!). În felul cum se mișcă este ceva hipnotic și, surprinzător, dă foarte mult partenerilor de scenă. Foarte atent la ceilalți actori, dar centrat în același timp pe ceea ce are de făcut! Cred că Răzvan Mazilu a făcut una dintre cele mai bune distribuții pentru acest musical și unele dintre cele mai bune „achiziții” este cea a lui Radu Mitrea.

Credit foto: Vlad Catană

Departe de a face spoiler și de a aduce în discuție diferitele scene ale celor două acte, închei cu un gând care nu-mi dă pace: un musical impune un standard regizorului, cu alte cuvinte, forma dictează imperativ viziunii regizorale. S-ar spune, din acest punct de vedere, că acesta nu are prea multă libertate. Dar, cu toate acestea, apelul la mijloacele scenice diferite (diversificate) și îmbinarea acestora cu o serie de limbaje scenice avute la îndemână sau cerute de text concură deopotrivă la creșterea gradului de libertate regizorală. De aceea nu vorbim de reproduceri (ca în cazul picturilor) sau de simple redări a textului la scenă. Sunt convinsă că musicalul va avea din ce în ce mai mulți spectactori în România dacă regizorii își vor asuma libertatea de a inova la nivel de expresivitate – de ei depinde câtă culoare capătă o anumită montare a unui libret cunoscut marelui public. Din acest punct de vedere, încă mai sunt foarte multe de spus și încă mai cred că marele spectacol de musical în România încă nu s-a produs.