Despre dinozauri, cu dragoste de viață

În 1993, când apărea textul scris de Nicky Silver, în România încă mai era la modă subiectul pro sau anti democrație. Mall-urile nu erau nici pe departe ținta dependenților de achiziții de orice fel, telefoanele mobile nici gând să facă parte din viața cotidiană a individului, iar studiul dinozaurilor nu erau în topul subiectelor preferate de copii. Dacă s-ar fi montat în România în primii cinci ani de la apariția textului în original, Pterodactili n-ar fi avut aproape nicio șansă să se joace cu casa închisă (e de explicat afirmația, dar nu aici). Cu totul altfel stau lucrurile astăzi, când în România numărul mall-urilor este mare chiar și pentru cei care studiază intens piața, mulți copii dezvoltă mici obsesii față de dinozauri, numele lor și era în care au trăit; despre telefoanele mobile nu cred că mai are rost să spunem cât de (in)utile ne sunt. Ce nu știa Nicky Silver la vremea când a apărut piesa scrisă de el era că în anii 2000 va mai exista un foarte bun motiv de parodiere a obiceiurilor de consum sau a stilului de viață cotidian, și anume rețelele de comunicare în mediul online. Tind să cred că și dacă ar fi existat, n-ar mai fi încăput în text, unul foarte bine scris, cu replici care pun în evidență fiecare personaj în parte, dar și situațiile de un comic absurd în care acestea sunt angrenate.

O familie cu doi copii, clasa de mijloc, fără prea multe așteptări de la viață. Mama, dependentă de shopping, tatăl corporatist care-și pierde funcția de director (din cauze pe care le putem intui), fiica foarte îndrăgostită de un june pe care nu-l cunoaște decât de câteva săptămâni, dar cu care e foarte decisă să se căsătorească, fiul arheolog pasionat de studiul fosilelor de dinozauri, revenit acasă pentru că avea nevoie de odihnă. Din păcate, nimerește în cel mai nepotrivit moment, și anume pregătirile pentru nunta surorii lui. Nu, nu e nici pe departe spoiler ce-am făcut aici, ci doar am fixat rama unui spectacol construit într-o cheie absurdă demnă de Brecht și Ionesco la un loc. Ce face Radu Iacoban cu textul lui Silver e demn de manual.

După ce-am văzut anul trecut Perplex-ul lui Marius von Mayenburg de la TNB (din punctul meu de vedere ratat total), am rămas cu temerea că n-ar fi posibil prea curând să văd o comedie în cheie absurdă jucată bine și, mai ales, montată cum trebuie. Mi-a șters toate dubiile Radu Iacoban încă din primele scene ale primei părți a spectacolului; rămâi mut de plăcere la intrarea în scenă a Mihaelei Trofimov, de o eleganță deloc mimată, răvășitoare în rolul de divă ratată. Un rol asumat în totalitate, care i se potrivește mănușă și din a cărui detalii construiește scenă după scenă cu o naturalețe care seduce și pe ultimul sceptic. N-ai cum să nu-i înțelegi angoasele bine ascunse între nevoia compulsivă de a cumpăra orice și în cantități din ce în ce mai mari și nevoia de a controla viețile celorlalți, despre care pare că știe tot, în realitate neștiind nimic din ce e esențial pentru stabilirea și întreținerea unor relații sănătoase cu toți cei care gravitează în jurul ei.

Deși vocea spectacolului este Todd Duncan, fiul pasionat de dinozauri, de la care pare că nu-și poate lua gândul niciodată, în rama poveștii încap foarte bine și celelalte voci, pentru că spectacolul nu e despre eșecul vieții lui Todd, sau despre cum se raportează el la dramele membrilor familiei lui. Nu Todd e personajul principal, pentru că Pterodactili este un spectacol în care toate rolurile sunt principale. Dan Pughineanu demonstrează (iarăși) că poate juca orice; cu o naturalețe și atitudine de zici că de acest rol depinde viața lui personală, Pughineanu face din Todd unul din cele mai pierdute în propriile angoase personaje pe care le-am văzut aduse la scenă în România în ultimele stagiuni. E complicat rolul lui, pentru că trebuie să combine forța analitică de care are nevoie un arheolog (de succes) cu angoasele generate de asumarea identității sexuale, dar mai ales cu spaima în fața morții de care este conștient că se apropie (de fapt, el revenise acasă ca să poată muri în liniște, fiind bolnav de SIDA). Este momentul să fac o paranteză – la momentul apariției textului, SIDA era mai mult decât o boală (încă incurabilă), era un stigmat social, înainte de orice, persoanele aflate în stadiile terminale ale bolii chinuindu-se mai mult decât orice alt bolnav din cauza prejudecăților perpetuate la nesfârșit, care împiedicau adesea accesul la tratament și îngrijire paliativă.

Ce mi se pare că ține de performanță în montarea Pterodactili datorată lui Radu Iacoban este felul cum toți ajung să facă parte din aceeași poveste, deși lipsa de comunicare contribuie decisiv la crearea situațiilor absurde, de un comic paralizant, de multe ori am trăit situația „un ochi râde, un altul plânge”. Emma Duncan (Ioana Niculae) și Tommy Mckorckle (Alex Popa) alcătuiesc cel mai atipic cuplu din câte ne putem imagina; și, totuși, nimic ieșit din comun la relația lor, pentru că e proiecția a ceea ce vedem astăzi în emisiunile de tip reality-show. Oameni care nu se cunosc deloc, dar absolut deloc, dar care ajung să alcătuiască un cuplu, fie dintr-o pură întâmplare, fie la presiunea anturajului. Relațiile dintre cei doi sunt pe cât de nuanțate, pe atât de naturale. Alex Popa poate să joace orice rol, știam asta de pe vremea când participa la Gala HOP, dar după ce-l vezi preț de două în fustă de tulle cu body de plasă și colanți, asumându-și rolul de „menajer” în casa logodnicei, începi să te întrebi de ce-l vezi jucând doar pe scena Teatrului Excelsior și nu și pe alte scene. Tommy e un copil cu suflet mare, cam asta ar fi definiția personajului, care are toate atuurile lipsă din inventar – crescut la un orfelinat de maici, abuzat de preotul lăcașului, lipsit de orice abilitate necesară unei vieți independente, el iese învingător din orice situație, nici el nu știe cum, dar iese. E un învingător, dar nu unul care se folosește de ceilalți, iar Radu Iacoban a accentuat excelent inocența ca trăsătură principală a acestui personaj. De aceea, Tommy e în antiteză perfectă cu isterica de Emma, o tânără dornică să plece de acasă, dar incapabilă să facă singură măcar un pas. Dependentă până la o adicție bolnăvicioasă de bani și de oamenii din jurul ei, de care încearcă să se folosească, Emma sfârșește prin a stârni mila tuturor, ceea ce nu e nici pe departe ce-au vrut ea. Ioana Niculae e când copilăroasă la modul extrem, când o tânără debusolată, în căutarea unui echilibru satisfăcător; după un asemenea rol e de așteptat să o vedem jucând inclusiv în filme, pentru că are o mare capacitate de transformare și o viteză uluitoare cu care schimbă stările.

Îl știam pe Doru Bem din alte spectacole, dar aici, în Pterodactili demonstrează profunzime și maturitate, de altfel două ingrediente cheie pentru a face un rol de tată pierdut în propria lui viață, ba, mai rău, și-n a celor din jurul lui. Pe deplin conștient că celorlalți le sunt de trebuință doar banii pe care el îi câștigă muncind, Arthur dovedește că are și spirit de observație, dar și suficient de multe păcate, de care s-ar simți vinovat orice om normal. Povestea lui se spune pe bucăți, mici fragmente „rătăcite” printre ale celorlalți, dar chiar și așa înțelegem în final că sinuciderea fiicei i se datorează și lui, într-o măsură care rămâne la latitudinea fiecărui spectator de apreciat cât e de mare. Aici e unul din marile merite ale lui Radu Iacoban, care a construit situațiile din foarte multe nuanțe, lăsând libertatea deplină spectatorului dacă să judece, să eticheteze sau, din contra, să manifeste compasiune sau empatie față de unul sau altul dintre personaje.

Să-l vezi pe Dan Pughineanu spunând pierdut „Îl aștept pe Estragon! Îl aștept pe Estragon!” merită mai mult decât un drum la Teatrul Excelsior. Pterodactili nu e doar o satiră la adresa societății contemporane, e o demonstrație de teatru adevărat, un exemplu de absurd asumat, înțeles și jucat cum trebuie, o lecție de respect față de noi toți. Merită spectatori pe măsură Pterodactili, cu condiția să fie de o anumită vârstă; nu e un spectacol pentru copii, dar nici unul pentru amatorii de sușe, Excelent decorul pe cât de minimalist, pe atât de funcțional (Tudor Prodan este scenograful, cel cu care Radu Iacoban ridică spectacol după spectacol de niște ani buni) cu o construcție în două registre pe verticală, registrul superior fiind dedicat unor proiecții video care ne determină să ne aducem aminte în permanență că povestea este spusă de Todd, arheologul pasionat de dinozauri. O poveste cu miez amar, dar îmbrăcată în straturi de ilaritate și absurd, astfel încât spectatorul să intre în poveste și s-o trăiască împreună cu fiecare dintre personaje.