Cum să oprești timpul

„Tot ce poţi face cu trecutul este să-l porți cu tine de colo până colo, simțindu-i greutatea cum crește încet, încet, rugându-te să nu te zdrobească definitiv.” Matt Haig

Romanul lui Matt Haig este scris la persoana I, din perspectiva unui om care trăiește mai multe vieți. Scris lejer, într-un limbaj accesibil, cu o schemă narativă simplă, Cum să oprești timpul este derutant prin complexitatea problemelor legate de temporalitate – elasticitatea psihologică a timpului, viețile succesive, durerea de a supraviețui morții celor dragi, sensul vieții și diminuarea lui, semnele îmbătrânirii. Tiparele umane nu diferă foarte mult de la o epocă la alta, greșelile sunt aceleași, nimic nu-i nou sub soare:

„Totul era un ciclu. O rotație lentă. Iar toleranța faţă de fiinţele umane, care fac aceleași greşeli întruna, începe să se spulbere. Parcă ești blocat în același cântec, cu un refren care ți-a plăcut odată, dar care acum te face să-ți smulgi urechile.” (p. 42)

La previzibila întrebare despre epoca în care ar prefera să trăiască, Tom Hazard răspunde fără ezitare: în noua viață, cu o nouă identitate, se va întoarce la Londra. Va fi profesor de istorie la un colegiu. Are acreditările cerute și, mai mult decât atât, a trăit nemijlocit în epocile despre care se presupune că trebuie să le vorbească elevilor, cu scopul de a-i face să înțeleagă legăturile cauzale care creează un anume tip de societate.

Tom Hazard pare încă tânăr, cu alura unui bărbat de 40 de ani. De fapt, a depășit două veacuri. Când își face cont de Facebook, își dă seama că nu poate scrie la data nașterii anul 1581, fiindcă nu există această opțiune.

Tom face parte dintr-o categorie de oameni intitulată „alba”. O anomalie genetică le permite să păstreze aparențele tinereții. În jurul lor, toți îmbătrânesc. Ei rămân tineri mult timp, și asta e o taină păstrată cu prețul vieții. Pentru alba, timpul trece neverosimil de greu. Este imposibil ca decalajul evoluție/involuție să scape observației oamenilor obișnuiți, care încearcă să găsească o explicație acestei tinereți statornicite. Tuturor le vine mai ușor să considere această anomalie, greu de înțeles rațional, un miracol, un act de vrăjitorie și de diabolizare.

În timp, organismul uman suferă modificări genetice. Dacă au imunitate puternică și sunt ocoliți, în general, de moarte, oamenii alba dovedesc și o sensibilitate accentuată a percepțiilor. Durerile de cap, de oase și inconfortul în fața ecranului sunt afecțiuni comune în comunitatea alba:

„— Ascultă, Hendrich, nu te supăra, dar mă doare capul. Știu că e abia ora brunch-ului la tine, dar aici se face târziu şi trebuie să mă trezesc devreme ca să pregătesc lecțiile de mâine. Aş vrea să mă bag în pat dacă nu…

—Tot te mai doare capul?

— Uneori.

— Sunt nelipsite la un moment dat. Toți suferim din cauza lor pe la mijlocul vieții. E durerea memoriei. Să ai mare grijă. Viața modernă nu ajută. Stai cât mai puțin în faţa ecranului. Ochii noştri nu au fost făcuți pentru lumina artificială. Ochii nimănui nu au fost făcuți pentru asta. E din cauza lungimilor de undă scurte, albastre. Interferează cu ritmul circadian.” (p. 84)

Secvența face parte dintr-un dialog pe care Tom îl are constant cu Hendrich, liderul acestei comunități organizate ca o rețea. Oamenii destinați, din naștere, unei vieți de câteva secole sunt ținuți sub supraveghere, uneori sunt intimidați, alteori devin instrumente pentru cauze oculte. Hendrich este personajul din umbră, un individ detestabil, și el un „nemuritor”. Hendrich este mereu pe urmele lui Tom. Îi oferă posibilitatea de a alege viața pe care dorește să o trăiască, oricare din viețile altora. Tom nu poate însă trăi exact viața care ar fi trebuit să fie a lui.

„Dar o viaţă obişnuită nu e o garanţie a fericirii. Şi, desigur, să fiu profesor era doar o prefăcătorie. Poate toată lumea se prefăcea că e ceva. Poate orice profesor și elev de la școala asta se prefăceau că sunt ceva. Poate Shakespeare avea dreptate. Poate că lumea-ntreagă nu era decât o scenă. Poate că, fără a juca un anumit rol, totul s-ar nărui. Cheia fericirii nu e să fii tu însuți, deoarece, în definitiv, ce vrea să însemne asta? Oricare dintre noi are mai multe euri. Nu. Cheia fericirii e să găsești minciuna care ți se potrivește cel mai bine.

Şi, chiar atunci, cum stăteam eu și mă holbam la puștii de 12 ani care zâmbeau afectați, mi s-a năzărit că trăiesc o minciună greşită.” (p. 66)

Rămânând la secvențele referitoare la școală, să reținem teoria deformării adevărului despre diferite personalități. Shakespeare apare în manuale portretizat ridicol. Profesorul poate depune mărturie despre cum era Shakespeare în realitate, fiindcă l-a cunoscut personal, un subiect despre care se vede nevoit să păstreze tăcerea.

„Ochii mi se opresc asupra unui elev care mă surprinde prin prezenţa lui.

— Anton? Cunoști pe cineva din epoca elisabetană?

El mă priveşte timid. E speriat. Vinovat.

— Shakespeare, rostește aproape ca o scuză.

— Da! A fost epoca lui Shakespeare. Acum… Ce ştii despre Shakespeare, Anton?

— E mort, domnule, se oferă Lauren.

— Simt că o să urmeze o temă, Lauren.

— Mă bucur că pot ajuta, domnule.

— Romeo şi Julieta, spune Anton, aproape în șoaptă, sperând că îndreaptă lucrurile. Și Henric al IV-lea Partea întâi. O studiem la engleză.

Îi susţin privirea, suficient cât să-l fac să și-o plece pe-a lui ruşinat.

— Cum crezi că era? Cum crezi că a trăit?

Anton nu răspunde.

— Vreau să scot în evidență că Shakespeare a fost o persoană reală. Adică a trăit. Era un om. Un om în carne și oase. Nu doar un scriitor, un om de afaceri, un om cu multe relații, un creator. Un om care a mers pe străzi reale, prin ploaie, a băut bere și a mâncat scoici. Un om care purta cercel, fuma, respira, dormea și se ducea la toaletă. Un om cu mâini, picioare și o respirație urât mirositoare.

— Dar, intervine Lauren, răsucindu-și pe deget o şuviţă de păr, de unde ştiţi că îi mirosea gura, domnule?

Mă gândesc o clipă ce grozav ar fi dacă și ei ar putea ști de unde. Dar, desigur, mă mulțumesc să zâmbesc și să îndrug ceva despre lipsa pastei de dinți, pentru ca mai apoi să îmi continui lecţia.” (p. 156)

Lecția de istorie ține 55 de minute. Pentru profesor, lecția înseamnă întoarcerea fulgerătoare în timp, în urmă cu câteva secole pe care le trăise și el. Cândva, periferia Londrei aduna mulțimi curioase, dornice să participe la o execuție publică și apoi la un spectacol în care să joace chiar Shakespeare. Locurile au propria memorie. Claude Monet va intra în această memorie fabuloasă a Londrei:

„Oraşul părea că există numai pe jumătate din cauza zăpezii. Parcă mergeai prin interiorul unui tablou de Monet înfăţişând Londra, pe care avea să-l picteze curând. Nu mai era nimeni afară, doar vagabonzii zdrenţăroşi care aşteptau mâncare în faţă la Misiunea Creştină. Îmbrăcaţi în haine de mărimi nepotrivite și cu fesuri turtite, stăteau nemişcaţi, tăcuți, deznădăjduiți, înghețați-tun.” (p. 42)

Tom are totuși și câteva privilegii – îmbătrânirea încetinită e mai curând un blestem. Poate alege să fie pianist ca să-l întâlnească pe Charlie Chaplin:

„Un grup de patru bărbaţi a intrat în restaurant și au fost conduși la o masă. Unul dintre ei avea faţa cea mai familiară din lume. Charlie Chaplin. A zărit-o pe Lillian Gish şi s-a dus să discute cu ea. Expresia lui calmă era tulburată din când în când de un zâmbet nervos şi scurt. Actriţa a râs cu graţie. Respirasem același aer cu Shakespeare, iar acum respiram același aer cu Chaplin. Cum să fiu nerecunoscător?

— Suntem firele invizibile ale istoriei, mi-a zis Hendrich, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Chaplin a văzut că ne uitam la el și a schiţat un gest, ridicând o pălărie invizibilă în direcția noastră.

— Vezi? Ti-am spus doar. Iubește locul ăsta. Probabil datorită supei. Acum, ce vrei să faci cu viața ta?

Am luat în calcul atenția primită de Chaplin și nu-mi venea în minte un coşmar mai mare. Atunci, câtă vreme am continuat să meditez la întrebare, l-am privit pe pianist, în sacoul său alb de seară, cum închide ochii şi plutește, notă după notă, partitură după partitură, neobservat decât de mine.

— Asta, am zis, arătând spre pianist. Asta vreau să fac.” (p. 213)

Sunt și lucruri supărătoare în acest roman al lui Matt Haig, și nu doar la nivelul expedierii unor teme care cad, astfel, de la înălțimea lor filosofică, în derizoriu. Frazele au frecvent sonoritatea unor locuri comune, par (și sunt) clișee. Suntem departe de Faust sau de Muntele vrăjit. Și, totuși, Cum să oprești timpul are meritul de a lăsa în urmă niște întrebări. În fond, citind despre dorința de a opri timpul, este imposibil să nu te întrebi cât ține o viață de om și care e sensul acesteia?!

Las mai jos alte fragmente:

„Veşnicia, a spus Emily Dickinson, e făcută din momente ale prezentului. Dar cum să locuiești în prezentul în care te afli? Cum să opreşti fantomele celorlalte momente ale prezentului să nu intervină? Pe scurt, cum să trăiești?

Plutesc în derivă.

În ultima vreme mi se întâmplă frecvent. Am auzit de asta. Ceilalţi alba mi-au vorbit despre fenomen. Ajungi la mijlocul vieții și gândurile o iau razna. Amintirile se adună în exces. Durerile de cap se intensifică. Cea de astăzi nu e aşa de rea, dar mă sâcâie.” (p. 26)

„Îmi petrecusem ultimii două sute de ani scotocind prin Londra şi restul țării în căutarea lui Marion, din când în când părându-mi-se că zăresc pe cineva care arăta ca ea, însă doar ca să mă fac de râs după aceea. Îmi amintesc mai ales bătaia pe care am primit-o de la un cizmar beat din York, care credea că îi făcusem avansuri soţiei lui pentru că o întrebasem data naşterii. Cântam ori de câte ori mi se oferea ocazia, mă mutam şi îmi schimbam identitatea când cineva intra la bănuieli. Nu strânsesem niciodată avere. Banii pe care îi câștigasem îmi alunecaseră printre degete, pe chirie și pe bere.

În timpul căutării, mi-am pierdut speranța de multe ori. O căutare nu numai a unei persoane pierdute, ci și a unui alt lucru care pierise din viaţa mea – sensul. Mi-a trecut prin gând că fiinţele umane nu trăiesc peste o sută de ani, fiindcă nu sunt în stare. Din punct de vedere psihologic, vreau să spun. Într-un fel, te cam epuizai. Nu mai aveai suficient sine să continui. Te plictiseai prea rău de propria minte. De felul în care se repeta viața. După o vreme, nu mai rămânea niciun gest sau niciun zâmbet pe care să nu-l fi văzut deja. Fiecare schimbare din ordinea lumii nu făcea decât să reflecte celelalte schimbări din ordinea lumii. Ştirile nu mai erau știri. Însuşi cuvântul noutate devenea o glumă.” (p. 41)

„Cu cât trăiești mai mult, cu atât îți dai seama că nimic nu e fix. Oricine va deveni un refugiat dacă trăiește suficient de mult. Oricine îşi va da seama că naționalitatea sa nu înseamnă nimic pe termen lung. Viziunea oricui asupra lumii va întâmpina provocări și va fi dezaprobată la un moment dat. Oricine va pricepe că să fii uman este ceea ce definește o fiinţă umană.” (p. 56)

„Oamenii văd numai ce hotărăsc să vadă. Am învăţat această lecție de 100 de ori, dar atunci mi s-a părut nouă.” (p. 70)

„Mi-a dezvăluit secretul mersului pe sârmă. Mi-a zis că oamenii greşesc când spun că secretul e să te relaxezi și să uiți de prăpastia de sub tine. Secretul e exact opusul. Secretul este să nu te relaxezi niciodată. Secretul este să nu crezi niciodată că ești bun. Să nu uiți niciodată abisul de sub tine. Înţelegi ce zic? Nu poţi fi o musculiţă efemeră, Tom. Nu ai voie să te relaxezi. Căderea e prea periculoasă.” (p. 87)

„Am înţeles de ce mama avea nevoie de pereți de care să se sprijine după moartea tatei. Suferinţa te dezechilibrează. Lucrurile au devenit uşoare, apoi foarte sumbre.” (p. 129)

„Am învăţat-o să cânte doar cu două coarde, înainte și înapoi, ciupind tot mai iute, în ritmul inimii mele. I-am atins braţul. Am închis ochii şi m-am speriat de ardoarea sentimentelor mele faţă de ea.

— Muzica înseamnă timp, i-am explicat. Înseamnă să controlezi timpul.

Când s-a oprit din cântat, a rămas pe gânduri, apoi a continuat:

— Uneori, aş vrea să opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca graurii să nu mai zboare spre cer… Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde, nu?

Mă jur că așa a spus: Suntem toți nişte coarde.” (p. 152)

„Hotărăsc să înmoi tonul.

— Îți place școala, Anton?

Ridică din umeri.

— Uneori. Alteori pare… irelevantă.

— Irelevantă.

— Da. Trigonometria, Shakespeare și toate rahaturile astea.

— Ah, da, Shakespeare. Henric al IV-lea.

— Partea întâi.

— Da, aşa ai zis. Nu-ți place?

La fel, ridică din umeri.

— Am fost să o vedem. Excursie cu școala. Cam plictisitor.

— Nu-ți place teatrul?

— Nu prea. E pentru bătrâni din ăştia bogaţi, nu?

— Nu era aşa pe vremuri. Teatrul se adresa tuturor. Era cel mai nebun loc din Londra. Toată lumea venea acolo. Vedeai și bogătani, desigur, sus la balcoane, îmbrăcaţi ostentativ, dar, în rest, găseai tot soiul de oameni. Intrarea costa un penny. Ieftin. Doar cât o franzelă, atâta tot. Izbucneau şi conflicte uneori, bătăi cu cuțite. Oamenii aruncau cu diverse lucruri în actori dacă nu le plăcea ce vedeau. Scoici goale. Mere. Te miri ce. Şi Shakespeare a urcat pe scenă. Mortul din afişe. Acolo. Pe scenă. Și nici n-a trecut mult de atunci. Istoria e chiar aici, Anton. Ne respiră în ceafă.

Băiatul zâmbește ușor. Asta e sensul meseriei de profesor. Un licăr de speranţă unde nu credeai că mai există.

— Parcă ați fi fost acolo.

— Am fost, îi spun.

— Poftim? Domnule profesor…

De data asta eu zâmbesc. E foarte ațâțător să te găsești în pragul dezvăluirii adevărului. Parcă ai ține o pasăre în palme și te pregătești să-i dai drumul.

— L-am cunoscut pe Shakespeare.

Izbucnește în râs ca și cum ştie că glumesc.

— Bine, cum ziceţi dumneavoastră, domnule Hazard.

— Ne vedem mâine.

Mâine. Am urât acest cuvânt dintotdeauna. Și totuşi, cumva, nu mă râcâie aşa de rău.

— Mâine, da.” (pp. 168-169)