Înainte să aud că scriitorul israelian David Grossman vine în România, nu citisem nimic de el. Îmi cumpărasem „Până la capătul pământului” (Editura Polirom, 2012, 2014) acum câţiva ani, ca ebook, însă, din motive neştiute, poate chiar din cauza faptului că mi s-a părut o carte prea voluminoasă şi că mi-ar mânca prea mult timp, am tot ezitat să o încep. Recent, a ajuns în biblioteca mea cea mai recentă traducere din Grossman, „Un cal intră într-un bar” (Editura Polirom, 2015), o cărticică de până în 200 de pagini, cu titlu ciudăţel şi cu o idee de pornire cel puţin atrăgătoare: un clovn face stand-up povestindu-şi viaţa. Şi dacă nu am început imediat să citesc acest roman a fost numai pentru că aveam, ca întotdeauna, foarte multe lecturi în aşteptare. Însă Editura Polirom a făcut anunţul cu venirea scriitorului în România, aşa că nu am mai amânat. Şi m-am dus la întâlnirea de aseară cu Grossman, de la Clubul Ţăranului, cu vreo 70 de pagini deja citite din „Un cal intră într-un bar”.
Dacă mi-a plăcut întâlnirea? Foarte tare. Ştiţi când cred eu că un scriitor e mare? Nu neapărat atunci când îl citesc şi văd ce poate născoci, ci atunci când, la întâlnirea cu publicul, între el şi masa aceea curioasă de privitori se înfiripă o atmosferă uşor electrostatică, în care el vorbeşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte, iar privitorii ajung să aplaude pentru că aşa simt că trebuie, că spusele scriitorului i-au marcat cumva interior. Aseară, David Grossman a reuşit să construiască această atmosferă ori, mai degrabă, a reuşit să o extindă pe cea din lumea cărţilor sale.
Cum vă spuneam, citisem vreo 70 de pagini din „Un cal intră într-un bar”, în care un clovn face un soi de stand-up nonconformist. Recunosc, mă apucasem de cartea asta şi pentru a vedea dacă merită să merg la întâlnire. M-a convins după 2-3 pagini şi a făcut-o tocmai prin atmosferă. Despre ea, a şi vorbit aseară David Grossman, de părere că, la o carte, nu e atât de importantă documentarea, cât atmosfera sa emoţională. Pot părea chestiuni de imagine, de marketing – domle, mai e şi evreu, deci clar ştie să se vândă!, aţi putea spune – însă nu cred că e vorba de aşa ceva atunci când Grossman susţine că un cititor trebuie să scrie cartea împreună cu el şi că el, scriitorul, nu trebuie să ştie niciodată mai multe decât cititorul. Asta m-a dus cu gândul la cei care nu se aşează la masa de scris fără un plan bine stabilit, fără chiar să cunoscă finalul poveştii pe care încearcă să o dea mai departe. Spre deosebire de ei, Grossman vrea să fie surprins de poveste, de final.
La Grossman, totul pare să stea în atmosferă şi în muzicalitate, în ceea ce, până la urmă, cartea reuşeşte să devină dincolo de ea însăşi, dincolo de povestea în sine. O conexiune intimă cu cititorul, care se racordează la muzicalitate, la dulceaţa căreia scriitorului nu i-a mai rezistat.
Şi muzicalitate, şi dulceaţă sunt termeni folosiţi de David Grossman aseară şi nu vreau să mă întorc la spusele sale exacte, pentru că în mintea mea nu precizia vorbelor sale contează acum, ci atmosfera creată de ele. Ei, dacă totuşi vreţi un citat, iată-l:
„Scrisul pentru mine este un act egocentrist, un act îndreptat spre interior. Nu mă gândesc la cineva anume când scriu… Îmi place procesul lung al scrisului şi, chiar dacă la început mă gândesc puţin la cine va citi cartea, la ceva timp, tot ce contează sunt personajele, povestea şi câmpul magnetic al poveştii; ele devin mai puternice decât orice altceva.”
Cred că David Grossman reuşeşte să ajungă uşor la sufletul cititorilor săi şi pentru că literatura pe care o face el este despre cei prinşi în situaţii care nu depind de ei, aşa cum este şi clovnul din „Un cal intră într-un bar”, pe numele său Dovală Gi. Aseară, Grossman a povestit puţin despre acest roman şi despre cum, într-un moment al show-ului de stand-up, Dovală Gi este confruntat de o femeie de statură mică, o femeie ca o fetiţă, care îl ştie pe clovn din copilărie şi care, la toate miştourile şi răutăţile lui, răspunde cu: „Erai un copil bun!”. Eu trecusem cu lectura de această fază, o ştiam deja, dar mi-a părut bine să văd că Grossman explică modul în care discursul clovnului se modifică după acea scurtă, dar dură, confruntare. Şi amintesc despre acest moment din două motive: în timp ce vorbea despre replicile dintre clovn şi acea femeie din public, Grossman însuşi se confrunta cu un copilaş dintre noi, cei de la Clubul Ţăranului, un copilaş care râdea atât de frumos încât l-a determinat pe scriitor să zâmbească şi să se întrerupă. A fost unul dintre momentele „mistice” de aseară… Iar al doilea motiv este faptul că şi dezarmarea este un element cheie pentru viaţa de scriitor a lui Grossman:
„Scrisul este pentru mine o cale de a mă expune, de a mă dezarma”.
Discutând şi despre evenimentele recente din Franţa, şi despre tragedie în general ori despre arbitrarul vieţii, a precizat că scrisul poate fi privit ca un mecanism de protecţie. Nu a spus-o chiar aşa, însă în felul acesta am interpretat eu spusele sale:
„Indiferent cât de puternic este arbitrarul vieţii, când scrii despre el, prin cuvintele tale se schimbă ceva din tine şi nu mai eşti victima arbitrarului”.
Şi cred că e unul dintre cei mai potriviţi să vorbească despre arbitrar, din moment ce fiul său a murit în 2006, în ultimele ore ale războiului împotriva Libanului, cunoscut ca războiul dintre Israel şi Hezbollah.
„Până la capătul pământului”, început cu trei ani şi trei luni înaintea acelui eveniment tragic, are în centru o femeie care-şi duce băiatul la luptă şi se întoarce acasă conştientă că fiul ei nu va reveni niciodată la ea. După moartea fiului său, Grossman a rescris romanul acela premonitoriu de câteva ori… În mod obişnuit, are 20-25 de rescrieri pentru fiecare dintre cărţile sale. Uluitor! Rescrierea romanului „Până la capătul pământului” ajunse „un act împotriva gravităţii suferinţei”, iar următorul său roman, „Căderea din timp”, avea să se centreze pe modul în care se poate trece peste o pierdere atât de dură, precum cea a fiului tău.
„De ce tot scrieţi? De ce începeţi o carte după ce o terminaţi pe alta?”, l-a întrebat cineva din public. „I just love to tell stories!” Simplu.
E ateu, de altfel crede că a fost aşa încă din stadiul de embrion, deci nu crede în viaţa de apoi. E sincer, direct şi echilibrat, chiar şi atunci când vorbeşte despre Israel şi Palestina:
„Israel încă nu e casa care ar trebui să fie şi teamă mi-e că dacă palestinienii îşi pierd Palestina, nici israelienii nu vor avea căminul pe care îl doresc”.
N-o să vă spun că m-am întors la casa mea liniştită şi am continuat lectura la „Un cal intră într-un bar” ca un extaziat. Nu, pentru că nu a fost aşa. Dar după despărţirea de David Grossman am trăit cel puţin o secundă cu senzaţia că am întâlnit un mare scriitor, pe care abia aştept să-l descopăr în romanele sale. Lumea nu mi s-a părut indiferentă la ce se întâmplă în aceste zile cu pacea – o tensiune era detectabilă şi în Clubul Ţăranului dincolo de mirajul întâlnirii cu scriitorul -, însă e minunat că ne adunăm atât de mulţi nu pentru a lăsa candele în locuri nefericite, ci pentru a sărbători libertatea prin literatură.
Mulţumesc pentru eveniment, Editura Polirom, Cătălin Ştefănescu, Nadine Vlădescu şi Ioana Petridean!
Foto: Ema Cojocaru (Mulţumesc, Ema!)
