În fugă. Autobiografia, de Ronnie O´Sullivan (împreună cu Simon Hattestone)

Stephen Hendry este campionul mondial la snooker de neegalat până astăzi: 7 titluri mondiale. Talent nativ, născut pentru a juca acest sport al minții și al tacticii, s-a retras oficial din luminile rampei în 2012, când era încă în plină glorie. De ce încep cronica despre cartea lui O´Sullivan pomenindu-l pe Hendry? Pentru că și Ronnie o face de multe ori de-a lungul scrierii sale autobiografice. Și cum să nu te întrebi: care este sursa respectului reciproc și de unde atâta admirație pentru maniera de joc și pentru felul cum a știut să câștige Hendry 7 titluri mondiale? Sau cum de a reușit Marele Roșcovan, adică Steve Davis, să câștige 6 titluri mondiale și încă mai joacă, cu pasiune și poftă de joc, ca-n prima tinerețe? Dar pe Ronnie O´Sullivan ce l-a motivat să meargă mai departe după ce a câștigat primul titlu de campion mondial? Dar după ce a doborât record după record: primul cel mai rapid 147 din toată istoria jocului, cele mai multe break-uri maxime etc.?

Până la urmă, acest sport jucat pe o masă cu postav verde, unde 15 bile roșii și alte 6 bile colorate sunt plimbate cu ajutorul tacului înspre unul sau altul dintre buzunare are din ce în ce mai mulți adepți în toată lumea. În ultimii ani, snookerul a cunoscut o adevărată expansiune la nivel mondial: a crescut numărul turneelor, s-au schimbat regulamente și formule de clasament, toate acestea menite să atragă cât mai mulți jucători tineri în circuit. Ceea ce s-a și întâmplat. Și mare parte din acest succes la public i se datorează „Rachetei”. Cu un talent înnăscut, cu hachițele și capriciile lui de mare jucător, cu maniera lui de joc în viteză, dar, în același timp, tactic, a făcut adevărate „victime” în rândul tinerilor.

Dar ceea ce nu se prea știa despre el înainte de apariția acestei cărți este un alt aspect: în timpul liber, cel dintre antrenamente, aleargă! Da, aleargă zeci de kilometri! De ce? Ca să înlocuiască adicțiile nesănătoase cu una foarte sănătoasă. Care sunt cele nesănătoase? Aflați din carte! Din acest motiv se și numește „În fugă. Autobiografia”.

«În realitate, am devenit din ce în ce mai leneș. Asta pățești când ai prea mult timp liber – ajungi să nu mai faci nimic. Am devenit unul dintre marii leneși ai lumii. Devenisem omul „se poate face și mâine.” Astfel am realizat că snookerul îmi simplifica de fapt viața, nelăsându-mă să vegetez. Ca să ajung pe cât de bun îmi doream să ajung, aveam nevoie de disciplină, astfel încât să simt că merit succesul. Aveam nevoie să simt că fac tot ce-mi stă în puteri. Probabil că aș fi fost la fel de bun și cu mai puțin antrenament, dar mintea mea refuza adevărul ăsta. Sunt unul dintre acei oameni care nu se descurcă cu sentimentul de vinovăție. E suficient să simt că nu am dat tot pentru o cauză, ca sentimentul să se transforme într-o profeție ce se împlinește de la sine.»

Volumul este scris după ce a câștigat cel de-al cincilea titlu de campion mondial. Presiunea asupra lui creștea, comparația cu Davis și Hendry era de-a dreptul obsedantă, problemele din viața privată din ce în ce mai presante, toate conjugându-se în incapacitatea de a câștiga cel de-al șaselea titlu. Dar pe lângă această pierdere, Ronnie a mai avut și alte eșecuri, presărate de-a lungul vieții sale aproape în mod constant, de te și întrebi cum de-a reușit să-și mențină controlul (nu mă pot abține – zâmbesc amar ori de câte ori aud comentariile așa-zis psihologice ale comentatorilor sportivi, care încearcă să deducă ce se află în spatele comportamentului de moment de la masa de joc, în timpul unui turneu de calibru; pur și simplu, unele dintre acestea sunt adevărat elucubrații și se simte imediat care le este favoritul, și nu mă refer neapărat la snooker) și să meargă mai departe.

Relația cu tatăl său a fost și va rămâne definitorie pentru evoluția sa de sportiv de performanță, din cel puțin două motive: anii de închisoare ai tatălui (pentru o crimă săvârșită într-un bar) au început odată cu ascensiunea lui Ronnie spre vârful ierarhiei; al doilea motiv este dat de faptul că echilibrul său interior a depins întotdeauna de relația sa cu tatăl/familia lărgită. Resorturile interioare ale unui mare campion sunt surprinzătoare pentru un profan, în ele se află cheia performanței, indiferent că vorbim de Ronnie, de Roger Federer în tenis, de Michael Jordan în baschet, sau de Michael Phelps la natație. Pe lângă un program de viață draconic, cu timpi extrem de lungi dedicați unor antrenamente istovitoare de-a dreptul, oamenii aceștia trebuie să-și consolideze viața socială, să-și dedice mare parte din timp creșterii propriilor copii sau acțiunilor de popularizare a sportului în rândul copiilor etc. Și, din păcate, Ronnie o spune explicit în carte, sportul de performanță nu mai este de mult timp doar o mișcare de agrement, ci e și o afacere. De succes sau nu, asta depinde de managerul sportivului. Care are și el un rol major. Iar Ronnie O´Sullivan a avut șansa unui mentor/manager de cea mai bună calitate: Barry Hearn. Plus un psiholog care lucrează doar cu sportivi de elită, Steve Peters, care a reușit să-l repună pe picioare și să-l facă să-și dorească să rămână în joc. Despre toate acestea veți citi pe îndelete în carte.

Mi-e greu să scriu despre Ronnie fără să devin părtinitoare: îl iubesc pentru talentul lui, pentru modul cum a reușit să-și asume eșecurile și să le valorizeze, pentru faptul că a știut să rămână om, în ciuda vieții de seminomadism, pentru că-și iubește copiii mai presus de orice. Și pentru multe alte motive! El spune la un moment dat în carte că diferența dintre un mare jucător, cum este Hendry, și un jucător obișnuit constă în: primul anticipează 7 (atenție: șapte!!!) lovituri, celălalt cel mult trei lovituri; cu alte cuvinte: în momentul în care Hendry lovește o bilă oarecare de pe postavul verde, știe deja care vor fi următoarele șase lovituri/poziționări. Asta da viziune spațială și geometrie aplicată! Încercați să vă imaginați efectul propriei voastre lovituri de tac și nu cred că veți reuşi să anticipați decât cel mult două lovituri!

„Așadar, Davis a fost primul meu erou, iar după el a venit Stephen Hendry. L-am copiat și pe el. Rigiditatea lui Davis era acum completată de echilibrul și fluiditatea lui Hendry. El mai degrabă făcea bilele să valseze până în buzunar și nu le pocnea cu toată puterea. În plus, omul avea un simț special pentru spargerea grămezii. Juca mai ușor, cu mai multă delicatețe. Nu a fost omul loviturilor puternice, dar i-au reușit întotdeauna niște mișcări nemaiîntâlnite în jurul bilei negre.”

Scrisă alert, aproape crezi că a uitat să respire în timpul scrierii (Ronnie și vorbește foarte repede când dă declarații sau când își susține propriile emisiuni), cu suficiente informații încât să înțelegeți despre ce e vorba chiar dacă n-ați văzut în viața voastră un meci de snooker, „În fugă. Autobiografia” este o introducere numai bună pentru meciul demonstrativ de pe 21 noiembrie de la Circul Globus. Eu voi fi acolo, să-l văd jucând împreună cu Stuart Bingham, bunul lui prieten.

Sursa foto: www.scanvine.com

Editura: Publica;