Maclean’s: Oricum ar fi, de ce nu accepți faptul că proiectați, într-adevăr, o imagine înspăimântătoare?
Atwood: Accept acest fapt. Dar nu accept faptul că sunt, de fapt, înspăimântătoare. Sunt două lucruri diferite … Adică probabil sunt la fel de înspăimântătoare ca toți ceilalți și majoritatea oamenilor sunt destul de înspăimântători în circumstanțele potrivite, atunci când îi aduci într-o situație cu spatele la perete. Cred că este probabil mai greu să mă găsești în acea situație, pentru că mă uit mereu în spate, peste umăr; știu unde este peretele. Vei observa că tu ești cel care stă în colț.
Maclean’s, 1976
Recunosc că îmi plac documentarele, le prefer autobiografiilor sau biografiilor autorizate de către autori, ultimele fiind în opinia mea, una din cele mai elegante opere de ficțiune, o metodă de redactare a istoriei, asemenea machiajului discret: ascunde păcatele și accentuează pomeții. Par contre, documentarele, chiar și cele autorizate, încearcă să deconspire straturile ce formează fascinația subiectului și ce îl motivează să creeze, să apese butoanele corecte sau în alte cazuri, invită privitorul să descopere mai multe despre protagonist.
Margaret Atwood: A Word after a Word after a Word Is Power, de Nancy Lang și Peter Raymont, reprezintă încercarea cineaștilor de a afla cine este autoarea, unul dintre cei mai distinși poeți și romancieri din Canada, dar și una dintre cele mai evazive figuri literare din această țară. A câștigat în 2000 premiul Booker cu The Blind Assasin, fiind nominalizată pentru același premiu cu Cat’s Eye și Alias Grace. Cel mai recent roman al său, Oryx and Crake, a fost nominalizat atât pentru premiul Booker, cât și pentru premiul Orange.
„There is of course, a mythology about you, more than any other Canadian writer, a real fascination with what you’re like.” Cine este femeia și scriitorul din spatele acestor povești? Misterul urmează să fie dezvăluit printr-o serie de vignette cinematografice, rezultatul unui an în care echipa de filmare i-a urmărit pe Atwood și partenerul ei, Graeme Gibson, în timpul călătoriilor lor în întreaga lume. Aceștia vizitează platoul The Handmaid’s Tale și trag cu ochiul, discret, la o vacanță în familie a autoarei. Filmul încearcă să expună „povestea din spate” a lui Atwood – copilăria în sălbăticia canadiană, adolescența rebelă și primele succese ca poetă. Sunt explorate romanele lui Atwood, inclusiv cea mai recentă lucrare a ei, Testamentele, continuarea foarte așteptată a The Handmaid’s Tale. Poveștile personale sunt împărtășite de prieteni, familie și, desigur, direct de Atwood însăși.
Întregul documentar reprezintă o intercalare cronologică encomiastică de imagini de arhivă, fotografii și interviuri și este pe cât de convențional, pe atât de lipsit de curiozitate, în contradicție cu protagonista, care de-a lungul anilor a sfidat tiparele sociale, economice, politice și și-a permis libertatea de face orice considera interesant: poezie, ficțiune, activism, ecologie, inventatoare a dispozitivelor de semnare a actelor digitale, utilizate acum de către guverne din toată lumea.
Lang și Raymont nu-și asumă prea multe riscuri în prezentarea lor, permițându-ne să ghicim inteligența și umorul uscat lui Atwood doar în clipurile interviurilor, lecturilor publice sau cursurilor ținute de scriitoare. Este o abordare destul de simplă, așa cum observă Atwood însăși chiar de la începutul documentarului. „Uite, ies dintr-un hotel!”, râde ea la Amsterdam. „Este atât de interesant!”
Și formatul ales (cronologic, cu o durată de puțin peste o oră și jumătate) necesită comprimarea deceniilor de muncă în minute de ecran, trecând prin The Edible Woman, Surfacing, Cat’s Eye și Alias Grace, rapid și eficient, ca recomandarea despre consumul zilnic de sare și grăsimi de la TV, pentru a plasa The Handmaid’s Tale în față și centru. Este cu atât mai frustrant, tocmai pentru că cinematografia merge mână în mână cu narațiunea, trecând cu repeziciune peste scene și compoziții minunate, care ar fi meritat mai mult decât 30 de minute de laude siropoase ale tuturor actorilor de pe platoul serialului.
Una peste alta, dacă nu ați cunoscut-o pe Margaret Atwood, documentarul este suficient de incitant ca să invite spectatorul să descopere mai mult din carisma extraordinară, filosofia de viață a autoarei, de o inteligență sclipitoare și curajul acesteia de a face alegeri și de a nu se lăsa încadrată în tipare. Un om mozaic, de un bun-simț extraordinar, tipic canadian, cu un umor fenomenal și care știe cine este și își asumă multiplele roluri în fiecare moment al vieții sale. Acum că scriu asta, îmi dau seama cât de complicat le-a fost tuturor jurnaliștilor să o intervieveze pe Atwood, cea mai bună soluție la care au putut ajunge a fost să nu îi mai pună întrebări.
Mi-ar fi plăcut să o fi descoperit pe Margaret Atwood acum 20 de ani, ani de experiențe. Mă bucur că am făcut-o acum, iar pentru asta le sunt recunoscătoare lui Nancy Lang și Peter Raymont. Aceasta nu schimbă faptul că documentarul este un fast food cinematografic, care a făcut din Atwood un Big Mac, ori ea este cel puțin un steak maturat, care se servește cu un vin bun, nu cola.
P.S De Margaret Atwood am auzit odată cu The Handmaid’s Tale, serial pe care l-am privit cu un sentiment de recunoaștere și groază, dar nu m-am grăbit să citesc nici cartea, nici biografia autoarei. Autoarea este un caleidoscop literar. Power Politics este o incursiune în relațiile de putere din interiorul cuplului, de o sinceritate economică aproape. The Edible Woman este o rebeliune liniștită împotriva consumerismului. Urmează peste 18 nuvele/romane și 18 volume de poezie, care după spusele autoarei, au fost cele mai nebune idei ale sale.
Din 18 martie, Margaret Atwood: A Word after a Word after a Word Is Power va fi disponibil pe HBO GO
