Cum să te dezici de toate relele lumii – „Blesteme & more” de Tudor Crețu

În ultimii doi ani de liceu am avut un profesor de limba și literatura română căruia îi datorez foarte mult din ceea ce sunt. De ce-l pomenesc aici? Pentru că la una din ore, a râs când a auzit un coleg înjurând – îi scăpase, efectiv! – și-n loc să-l pedepsească, ne-a spus că habar n-avem să înjurăm. Și ne-a inventat ad-hoc o imprecație foarte lungă, pe care a spus-o dintr-o suflare, prilej cu care am ajuns undeva, printre stele, după care am coborât în subterană și tot așa. Regret și acum că n-am avut spontaneitatea să o scriu, căci era printre cei care nu se repeta niciodată, dar niciodată. Mi-am adus aminte de domnul profesor când am deschis volumul lui Tudor Crețu, Blesteme & more. Fie și doar pentru acest lucru și tot a meritat să citesc cartea.

În fapt, Blestemele lui Tudor Crețu merită toată atenția cititorului. Ce face el aici este mai mult decât o convertire a limbajului, o decodare și denudare a fiecărui cuvânt în parte. Joaca devine serioasă cu fiecare rând scris, căci cu blestemele nu te joci, se știe asta. Tudor Crețu cunoaște bine forța imprecației, așa că pentru fiecare blestem în parte s-a concentrat fie pe personaj, fie pe mesaj. Multe din blestemele lui nu sunt universale, nu funcționează la modul general, ci au țintă precisă, sunt născute dintr-un preaplin de scârbă și inapetență pentru tot ceea ce este pus sub semnul răului și a imperfectului.

Blesteme, Cadre, II. & more, Ma-ma și Tăișuri sunt capitolele volumului. Poemele se pot citi separat, se pot citi pe sărite, amestecat, de la un punct încolo nici nu prea mai contează ordinea. Dar, primele două capitole sunt despre lume, societatea românească și falsele ei valori, despre oameni politici, personalități publice cu tare și defecte de netrecut cu vederea. Cadre are, de altfel, două sensuri: rame, dar și sensul de „vechi cadre de partid’, căci veți recunoaște în unele poeme portrete bine ancorate în trăsături cardinale de politicieni corupți sau atinși de alte boli sociale. Ultimele două capitole sunt personale/personalizare, locuri unde furia și neputința sunt scoase la suprafață sub forma unor lungi imprecații, poemele sunt scurte, de multe ori sacadate, special construite pentru a fi rostite dintr-o suflare. Golirea de spaime pare a fi destinul acestora, rostul lor pe lume. Poetul este, în acest caz, un asistent, în sensul de persoană care asistă, al evoluției unor boli care-i ating pe cei dragi; un asistent neputincios, redus la stadiul de observator, ceea ce face ca furia interioară să crească până la stadiul de scoatere-în-lume-a-vorbelor.

Blestemele curăță, vindecă, sensul acesta ultim l-a descoperit Tudor Crețu după ce-a purtat prin lumea largă toate spaimele și furiile distrugătoare de sensuri și înțelesuri. Ca să ajungi la ultimele două capitole îți trebuie și răbdare, dar și curaj. Nu se citesc ușor blestemele, îți trebuie stare și detașare, deopotrivă. Pe unele le murmuri, ca să le prinzi ritmul, pe altele le expediezi repede, căci prea sunt purulente și încărcate de spaimă. La unele zâmbești șăgalnic, căci recunoști în miezul lor oameni și povești de mult uitate, cine n-a avut în copilărie prin preajmă câte un om despre care n-ar fi spus nimeni nimic de bine? În ale locuri recunoști ironia și autoironia bine mascate în spatele unor șuvoaie de vorbe articulate în jurul unui defect (im)personal – în popor, oamenii altfel sunt întotdeauna recunoscuți repede și așezați în categorii după cum li-i sufletul, bunii cu bunii, răii cu răii.

Blesteme & more de Tudor Crețu este însoțită și de o ediție sonoră, câteva din poeme sunt citite de autor. E un exercițiu (de dicție) necesar, dar dincolo de acest prim aspect se ascunde și nevoia de a arunca în lume vorbele așa cum trebuie; se știe, pe vremuri, nu oricine era priceput la blesteme, farmece și alte fărădelegi din această categorie. E și aici un meșteșug pe care fie-l furi de la maeștri, fie-l înveți ca atare, ucenicind ani la rând din greu. Tudor Crețu cred că a străbătut ambele căi, căci în ultimele poeme găsim ascunse și câteva omagii aduse unor poete de la care a învățat mult(e).

Blesteme & more de Tudor Crețu poate fi citit în mai multe registre, ține de maturitatea și așteptarea fiecărui cititor în parte. Unii vor râde în hohote, alții se vor gândi un pic mai mult la nimicnicia semenilor, alții vor găsi în multe locuri miez de poezie adevărată. Un pas în spate, o schimbare de perspectivă asupra a tot ceea ce pare a fi ordinea zilei.

***

Irina. Și mă-sa o striga Endocrina. Părul ei, lițe-mbăiate-n oțet. Tentacule de meduză. Sfâșie, bice mici, halat sau bluză. Te-ar șfichiui. Mantra ei – un fel de i, mult mai metalic. Lindicu-i aduce a cioc. De cocoș galic. Cârn, ascuțit, are și el fosfor de chibrit în vârf. Îl va aprinde cu degetul și când o fi stârv.

Oglinda-i ține casa, nu grinda, (Merluciu cumpăr, mai mult, pentru luciu). Fondul de ten, ca grăsimea de supă: mânjește și frige când pupă. Buzele-i țâțâie ca ventuzele. Dieta; un cartof prăjit. Tot mai subțire, ca un chibrit sau un bețișor igienic. Trupu-i limbaj ecumenic. Glezna, lănțișoru-i străfulgeră bezna. Tibia-i străluce de atâta Nivia. Coapsa-i inhibă sinapsa. Șoldu-i bate aldina și bold-ul. Sânii i-i latră și câinii. Ochii, nici vânătorii de dropii nu cată atâta-n gol, nici ghicitorii în ghiol.

Salbă de veci, din legume de ghiveci.

Ilustrează elementul pământ. A trudit pe combină, tractor. Și-a complectat salariul bătând câte un covor. Ascultă ca apașii, glasul pieței. Știe de ce dală să-și lipească pomeții. S-a adăpat ca ciutele – de sub streșini, din crăpături. Deschide festiv conserve. Cu pila de unghii, cu pixul de pe birou. Congresu să-l ținem, naibii, în depou. Va înjunghia, -n costum, un miel. Când spune, -n rest, cred, e gata să taie cocoș sau ied. E un zeu de pateu, un maț încărcat, tot mai greu. Oțel în biserică (transparent), cremene la ședințe. E Ștabul – taie, ca gâdele, kebabul. Rahatu-i e negru, ațos. La Ignat bea primul: sângele roz și gros. De porc. Degetu-i albește când (te-)arată. Păru-i e alb și el: mătreață, vată.

Să crapi ca bucata de cretă păstrată pentru întâlnirea de zece ani. Să ți se ia, ca abțibildul ud, carnea de pe os. Pupile de plastilină, gheare de brotac, maț și bășină. Organele să-ți plesnească ca pungile de un leu. Tu și bătutul în masă la prezidii și I-ul tot mai înalt din partId. Și cioburile de sticlă cu care ai vătăma copiii. Și furca cu care ai întoarce mațele căprioarelor – mațe, da, de ființe cu ochi mari – șiruri pe tarlale, grămezi. Și resturile tale, ca niște luni negre, de unghii. Și orbitele – scorburi scufundate. „Și toate celelalte. Tot”.

Cadre

Un cadru e un set metalic de tâmple, un construct.

Societate românească, m-ai înțepat cu oase de broască, cu înotătoare de pește. Mi-ai transformat guleru-n clește, -n ștreang. Salivam dup-orice copac sau gang. Societate românească, societate pur și simplu, buric între coarne de zimbru, carie cu vârtej – să mă sinucid, măcar, ca soldații în ceva bej.

(…)

Vino cu noi

Să simți conștiințe duhnind a usturoi

De pe bretonul primăriței picură

Ulei încins de tigaie

(cârnații sunt oltenești)

Bretonul primăriței

E ghilotină de trabucuri

De circumcis rândași

Ochiul drept zi e afumat

Ochiul stâng pătrat

Nu suportă încăperile albe

Peșterile rânduite nemțește

Se oțețește și opărește

Taie panglici cu două dejte

(…)

II.& more

kalașnikovul

pus la gheață într-o cadă

sau conservat în măduvă

kalașnikovul omului alb

cel de zăpadă

al fiului de văduvă

al îngerașilor care ne împușcă –

ne scot pe deget din cea mai vie cușcă

mama

lângă fosta soție

gătind

două lalele două

narcise strivite

sexul le e la fel

de ofilit

Ma-ma

&

Operația s-a decojit. Zgaibă/pojghiță/coajă nu a mai rămas decât în unghii. Urmele firelor se pierd și ele. Organismul lucrează. Încet. Altfel, mestecă nucă. Își mișcă buzele ca și când nu le-ar mai putea controla. Se chircește la televizor. Eu o acopăr – până la gât. Și peste față îi voi trage, într-o zi, pătura. La fel de ușor. Și ziua ceea planează ca un nor.”

Tăișuri

&

Dă-mi cuțitul negru, prescris. Frecat întruna cu râze, cu Tix. Cuțitul pentru poet și porc: sângele care se tot repetă, morții care se tot întorc. Dă-mi zațul salin al cafelei Marianei Marin. O șuviță, măcar, din pleata ei. Citesc, așez semințe de ardei pe câte-un ochi. Le-ngrop în câte-un pumn. Aummnnn.

&

(…)

Bolnav să fiu, aș ieși și, în dreptul vitrinei, de unde i-am luat, cred, o bluză Tinei, m-aș transforma într-un cârd habotnic de lilieci. De ce să te superi, deci? În rând cu viforul, mergi mai departe. Țâșnești prin toate ferestrele sparte. Ceva ca sticla, din prima, dispare. Oricum, nu se prea vede ea, așa, -n mare. Un strat se evaporă. Ți se ia de pe ochi. Ca orice metaforă.

Blesteme & more de Tudor Crețu