Cum poți să auzi vântul într-un salon de castel.

Știam repertoriul serii, citisem câteva impresii ale celor care au fost la concertele din cadrul turneului ROMANIAN RHAPSODY, unde mai pui că și stătusem cu cei doi protagosniști de vorbă, nu mult înainte de începerea acestui proiect. Toate acestea fiind spuse, ar cam fi trebuit să nu fiu chiar atât de impresionată. Dar chiar am fost! Nu sunt nici la primul concert susținut în Salonul Cerchez al Muzeului Național Cotroceni, iar data primului concert de muzică nouă românească n-o mai țin de mult timp minte. Mara Dobresco și Matei Ioachimescu au fost responsabilii cu magia, asta mi-e foarte clar după ce i-am ascultat în seara zilei de 30 octombrie 2018. Și-mi asum fiecare cuvânt!

Credit foto: Luminița Arvunescu

Așa cum le-am spus și in interviu, pe mai toți compozitorii îi știam și le ascultasem diverse piese muzicale cu alte prilejuri. Singurul de care nu știam era Petre Elinescu și recunosc că mi-a plăcut mult „Dansul vrăjitoarelor”. Ascultând cum se îmbinau notele flautului cu cele ale pianului îți apăreau în fața ochilor vrăjitoare dezlănțuite într-un dans ritualic menit să ne scoată din cotidianul constrângător și uniformizant. Succesiunea bucăților muzicale a fost mai mult decât inspirată și aici tind să cred că Matei Ioachimescu a avut un cuvânt greu de spus, pedagogul din el fiind cel care a dictat spectatorilor când și mai ales cum să intre într-un univers aparte – universul Romanian Rhapsody. De altfel s-a văzut pe tot parcursul concertului faptul că cei doi sunt oameni de scenă cu ani de experiență, care și-au pus la bătaie toate calitățile, care au lăsat comunicarea dintre ei să-și facă treaba, astfel încât flautul și pianul să fie mai mult decât simple instrumente muzicale. Și e mare lucru să vezi un public foarte numeros amuțit de un flaut fermecat și de un pian care-ți dădea impresia că ocupă din ce în ce mai mult spațiu, deși la intrarea în Salonul Cerchez părea cam pierdut în imensitatea salonului.

Mi-a plăcut mult Sonata lui Cristian Lolea, se simte dincolo de note cultura lui muzicală și buna cunoaștere a celor două instrumente muzicale. Flautul e foarte volatil, sunetele scoase de acest instrument pot reda emoții extrem de variate, de aceea trebuie și un instrumentist foarte bun care să știe să-l folosească, dar și compozitori pe măsură. Dar și mai mult mi-a plăcut Legenda Doinei Rotaru. Cu un pian care s-a transformat în cel mai bun rezonator, flautul lui Matei Ioachimescu a devenit ceva mai mult decât un instrument: a devenit parte din legendă. Căci da, am credința că legendele se nasc/scriu sub ochii noștri de către oameni ca Mara și Matei, numai că noi, grăbiți cum suntem, nu dăm voie magiei să-și găsească locul cuvenit în viața noastră. Felul cum notele flautului s-au lăsat absorbite de către pian doar pentru a crea acel efect de vânt-care-adie-pe-un-vârf-de-munte m-a dus cu gândul la felul cum foarte puțini dintre noi reușesc să convertească emoțiile în fapte bune. Și cred că Matei Ioachimescu are acest dar! Prezența Doinei Rotaru în sală a adăugat și mai multă emoție momentului, îmbrățișarea celor doi aducând într-un singur loc toate emoțiile celor din sală. Și acum, când scriu, am pielea zbârlită de emoții, dar ce-am trăit în sală e de necuprins în cuvinte!

Îmi doresc din ce în ce mai multe astfel de concerte, cu repertorii atent alese, cu succesiuni deloc întâmplătoare, care să pună în valoare atât soliștii, cât și compozitorii. Și-mi mai doresc ceva: să văd din ce în ce mai mulți spectactori la concertele de muzică nouă (românească sau nu). Pentru că e muzica secolului pe care-l trăim și ne forțează să ne privim emoțiile și trăirile cu alți ochi, ne obligă să fim sinceri cunoi înșine și să ne recunoaștem slăbiciunile. Chapeau bas, Mara Dobresco și Matei Ioachimescu! Și să continuați ce-ați început!