„Cum îți poate schimba Proust viața” de Alain de Botton

Așa cum afirmă și autorul, nici un om modern sănătos la cap nu ar dori ca Proust să-l învețe cum să-și traiască viața, având în vedere apetitul lui pentru statul în pat cu obloanele trase într-o perpetuă ipohondrie și așteptare a morții. Ceea ce cunosc din biografia lui Proust nu putea decât să-mi confirme afirmația de mai sus, iar titlul lui Alain de Botton m-a făcut sceptică și curioasă: de ce anume Proust?

„O modalitate bună de a evalua înțelepciunea din spatele ideilor cuiva ar fi să facem o analiză atentă a stărilor de spirit și a sănătății lor. La urma urmei, dacă opiniile lor ar fi cu adevărat demne de atenția noastră, e normal ca prima persoană care să beneficieze de pe urma lor să fie chiar autorul.”

Gândind în asemenea termeni are loc o triere serioasă în rândul personalităților care s-au ocupat de subiectul „Cum să ne trăim viața mai bine”. Existența numeroaselor necazuri ale scriitorului, mari și mici, conferă valabilitate ideilor sale. Astfel Proust rămâne o persoană la care viața și opera prezintă congruență. Suferințele lui Proust sunt diverse – majore: moartea persoanei iubite, propria evaluare, o mamă hiperprotectivă, un frate aproape supererou, un tată ilustru (să recunoaștem, asta poate deveni o serioasă sursă de nevroză”), imposibilitatea de a-și găsi mult timp vocația; dar și minore: zgomote de la vecini, acele de la chiloți, şoarecii, paturi, voiaje, tuse, frigul ș.a. Această amuzantă varietate dezvăluită de Alain de Botton, îl scoate din sfera profesioniștilor în materie de suferință (mă refer la filosofii cu pondere) și îl plasează într-un spațiu mai domestic, tangent cu propriile noastre necazuri și beteșuguri.

Făcând trimitere la biografia lui Proust, scrisorile personale, eseurile și romanul În căutarea timpului pierdut, autorul reușește să facă, probabil, unul din cele mai antrenante și amuzante ghiduri de filosofie practică. Concepția terapeutică elaborată în baza experienției marelui scriitor conține nouă capitole, ce corespund celor nouă portrete de pe coperta cărții (o copertă extrem de inspirată) și se referă la: Cum să iubești viața azi/ Cum să citești de plăcere/ Cum să nu te grăbești/ Cum să suferi eficient/ Cum să-ți exprimi trăirile/ Cum să fii un prieten bun/ Cum să deschizi ochii/ Cum să fii fericit în dragoste/ Cum să lași deoparte cărțile. Porția de înțelepciune este servită cu umor.

Ca oameni moderni trăim în grabă, rămânem pe dinafară propriilor experiențe, tindem să facem un rezumat din întâmplările cotidianului nostru, ratând adevăratul spectacol al vieții. Proust cu siguranță nu suferea de acest păcat. Nu doar lungimea frazelor proustiene reprezintă dovada lipsei de grabă (apropo știați că există un Campionat Național Englez de Rezumate la Proust?) ci și felul de a se comporta în viața de zi cu zi. Impresiile diplomatului Nicolson despre scriitor din cadrul unei întâlniri la Ritz sunt destul de grăitoare:

«O întâmplare strașnică. Proust este alb, neras, șleampăt, cu fața căzută. Îmi pune întrebări. Sunt amabil să-i povestesc cum funcționează Comitetele. Îi răspund: „Ei bine, de obicei ne întrunim la 10:00, sunt secretare în spate…” „Mais non, mais non, vous allez trop vite. Recommencez. Vous prenez la voiture de la Délégation. Vous descendez au Quai d’Orsay. Vous montez l’escalier. Vous entrez dans la Salle. Et alor? Précisez, mon cher, précisez.” Așa că îi povestesc totul. Toată cordialitatea prefăcută: strângerile de mână; hărțile; foșnetul hârtiilor; ceaiul servit în cealaltă cameră; pricomigdalele. El ascultă fermecat, întrerupându-mă când și când- „Mais précisez, mon cher monsieur, n’ allez pas trop vite.” Necesitatea lui Proust de a cunoaște toate detaliile cu riscul de a deveni absurd își are sensul. Sensibilitatea cotidiană la lucrurile mici trebuie învățată, așa cum trebuie învățată și retrăirea emoțiilor demult uitate: „Așadar nu credem că viața e frumoasă pentru că nu ne-o amintim, dar chiar și o adiere dintr-un miros de mult uitat ne amețește pe dată, și la fel ni se pare că nu-i mai iubim pe morți pentru că nu ni-i mai aducem aminte, dar dacă dăm din întâmplare peste o mănușă veche, ne podește plânsul.”»

Rețeta lui Proust pentru fericire e simplă. El crede că nemulțumirea este rezultatul unei nepriceperi de a ne uita cum trebuie la viețile noastre și nu neapărat consecința unui neajuns. Incapacității de a aprecia frumusețea lucrurilor mici mai mult, de a ne expune la imagini frumoase care să ne îndrume și inspire, imagini care ne vor fi aproape pană la intimitate și care nu vor crea discrepanţa deprimantă între propria noastră viață și tărâmul frumosului. Să deschidem ochii pentru a vedea fericirea de sub nas. Dar dacă în pofida celor spuse, alegem să fim nefericiți, măcar să o facem într-un mod eficient. Să transformăm această experiență în sursă de cunoaștere:

„Este cât se poate de firesc să rămânem ignoranți când suntem fericiți. Cât timp mașina merge bine, ce stimulent avem să îi învățăm mecanismul complex de funcționare? Când un iubit ne jură credință, ce motiv am avea să ne gândim la dinamica trădării umane? Ce ne-ar putea împinge să cercetăm umilințele vieții sociale, când ne bucurăm doar de respect? Doar atunci când ne afundăm în suferință căpătăm stimulentul proustian de a înfrunta adevărurile dificile, în timp ce ne tânguim pe sub așternuturi, precum crengile în vânt toamna. (…) E ca și cum mintea noastră ar fi un organ mofturos care refuză să enunțe adevăruri dificile dacă nu este forțată să o facă de împrejurări dificile. Fericirea este bună pentru corp- ne spune Proust- dar suferința este aceea care ne ascute mintea.”

Alain de Botton a făcut o treabă minunată servindu-ni-l astfel pe Proust, chiar dacă lectura nu-ți va revoluționa viața, te va învăța ceva cu siguranță. Eu, cel puțin, am zis să dau încă o șansă nesfârșitelor propoziții proustiene și să învaț lecția cu numărul zece – răbdarea.

Editura: Vellant