Pescărușul – a înțelege în viziunea lui Andrei Șerban

Mi-e foarte greu să scriu despre Pescărușul lui Andrei Șerban. Pentru mine a fost adevăratul sfârșit de stagiune (sau începutul celei noi?). Și mai sunt încă motive: a întregit, oarecum, un lung drum de evoluții (personale, dar, mai ales, impersonale), a adăugat dimensiuni noi unor proiecte teatrale (sau neteatrale). Mă așteptam să fie altfel montarea lui Andrei Șerban. Nu mă așteptam să ies din sală transfigurată. Mă pregătisem pentru „o ascultare” cerebrală, dar n-a fost să fie doar cerebrală. Și pentru asta trebuie să spun că e vinovat doar regizorul. Intuisem încă de când am stat de vorbă (interviul îl găsiți aici) că va fi altfel, numai că acest altfel a avut dimensiuni cu adevărat revelatorii.

Spațiul gol capătă sens doar când i se adaugă mișcarea. Și mișcarea aduce cu ea timpul. Dacă personajele se mișcă în sensul acelor de ceasornic (deci, nu se opun vremurilor) sau în sens invers (opoziție, fie ea și firavă sau conjuncturală), tinzi să crezi că nu prea mai contează. Dar … stai, chiar contează! Pentru că din mișcarea aceasta perpetuă și obositoare, adeseori, se nasc diadele, triadele și individualitățile. Momente când ești singur împotriva tuturor, sau momente când încerci să-ți înțelegi rostul și să-ți găsești locul în mijlocul lumii (Arkadina/Mihaela Trofimov stând pe scaun și dând ochii peste cap sau făcându-și vânt cu pălăria – cele mai evidente semne ale efortului de adaptare și de integrare într-o lume pe care ori nu o înțelege, ori vrea să o stăpânească). Șamraev/Gelu Nitu cred că este singurul personaj care rămâne singur chiar și atunci când le dictează celorlalți sau când îi ordonează în spații improprii. Dialoguri între două personaje, aflate în raporturi de forță, de cele mai multe ori, căci pentru Cehov conflictul este cel care genereză cunoaștere și de aceea nici în Pescărușul și nici în alte piese ale lui nu prea găsești momente de totală acalmie (mă rog, unii ar putea să mă contrazică, dar rămân la ideea mea) – Medvedenko/Ionuț Vișan și Mașa/Mădălina Anea; Medvenko pare că e cel care câștigă, în final, la masa destinului, dar te întrebi ce a câștigat și cu ce preț. Nina/Silvana Mihai și Treplev/Bogdan Nechifor, cei care gonesc în căutarea sinelui printr-un exterior ce adesea le servește drept corset.

Arkadina/Mihaela Trofimov/ – Trigorin/Richard Bovnoczki sau Arkadina/Mihaela Trofimov și Treplev/Bogdan Nechifor, diade în interiorul cărora rolurile se schimbă în permanență, amețești urmărindu-i, iar această amețeală o regăsești scenic sub forma unei mișcări accelerate, atât de accelerată, încât ajungi să te întrebi cine se va răni primul sau cine va cădea primul. Și vor fi și victime ale destinului, numai că rămâi cu o interogație fără răspuns: cine dintre toate cele zece personaje va fi pierdut cu adevărat? Și avem și o triadă, al cărei miez este Arkadina, după cum avem și un Sorin/Constantin Cojocaru care pare mereu singur, când, de fapt, este împreună cu toți. Zbaterea continuă a mâinii, asemenea aripii de pescăruș rănit, chiar și atunci când este pe moarte, abandonat pe un catafalc improvizat în mijlocul marii familii a celor ce suferă de viață; mâna lui se zbate, este singura mișcare perceptibilă și care induce ideea că timpul curge și că viața merge înainte.

Mi-a plăcut, nu, de fapt, nu mi-a plăcut, m-a dus dincolo de orice închipuire, felul cum a construit Andrei Șerban tușele rolurilor Arkadina, Mașa și Nina. Trei femei, trei vârste, trei atitudini, trei destine. E o aici o triadă ascunsă de văzul lumii, care-ți dă o cheie de descifrare pentru multe dintre misterele vieții. Mi-a plăcut până peste poate că fiecăreia în parte i-a dat câte o notă specifică unui alt timp, evident cea mai contemporană cu noi părând a fi Mașa (de fapt, o să vedeți, că doar pare, pentru că, în realitate, până și ideea de contemporaneitate capătă alte valențe la Andrei Șerban).

Și câte aș mai avea de spus. Am început cronica spunând că mă așteptam să fiu provocată la nivel cerebral de noua montare a Pescărușului. Numai că Andrei Șerban m-a provocat și la nivel emoțional, ceea ce, mi se întâmplă extrem de rar. M-a adus pe mine, spectatoare, în spațiul acela gol, scena de teatru care capătă sens doar pentru că noi ne dorim asta. Refacerea unui întreg demers creator la vedere, cu actorii și minimul decor expuși în fața noastră fără nicio cortină sau perdea de fum/iluzii între noi/spectatorii și ei/protagoniștii poate obosi, dar, mai ales, te poate pierde. Nu ieși chiar odihnit de la Pescărușul lui Andrei Șerban. Nu ieși nici cu gândurile așezate în ordine. Din contra, ieși bulversat, răscolit și dornic să te reașezi în matca destinului. Andrei Șerban ne aduce aminte că avem un destin, de la care ne abatem de multe ori și că a deraia e firesc, nefiresc este să nu faci eforturi să revii.

Tot ceea ce am scris luați-le ca pe o falsă cronică de spectacol. Sunt, mai degrabă, gânduri despre un act de curaj. Curajul de a relua un text și de a-l repune în scenă pentru a cincea oară. Doar pentru că „a înțelege” este un imperativ categoric pentru Andrei Șerban.

Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”