Noi tipuri de poveşti şi personaje, tabuuri, limite, noi tehnici de scriere şi de expresie literară – provocările şi paradigmele literaturii contemporane pentru copii şi adolescenţi au fost temele discutate de tinerii cititori români de la Timişoara şi Bucureşti cu cel mai cunoscut scriitor austriac pentru tineri al momentului, Andreas Jungwirth în luna octombrie a acestui an, la invitaţia Forumului Cultural Austriac Bucureşti. Acest turneu de întâlniri literare s-a desfășurat în cadrul campaniei „Austria citeşte. Întâlnire la bibliotecă”, iniţiativă a Asociaţiei Bibliotecilor Austriece, şi cu prilejul Festivalului internaţional „LittleLit – întâlniri De Basm”, organizat de Asociaţia Scriitorilor pentru Copii şi Adolescenţi – De Basm. Evenimentele au fost susținute de Biblioteca Austria Timişoara (din cadrul Universităţii de Vest) şi de Biblioteca Austria Bucureşti (din cadrul Universităţii din Bucureşti).
*****
Un dialog foarte viu cu un scriitor foarte bun, specializat în literatură pentru tineri (young adult literature) cu care am construit unul dintre cele mai vii și oneste dialoguri plecând de la o singură povestire: David și cu mine. Mulțumesc lui Andrei Popov pentru tot ce-a făcut ca acest interviu să devină posibil.
*****
Pentru mine trecerea de la actorie la literatura pentru copii nu e nici surprinzătoare, nici întâmplătoare. Când s-a produs declicul și cât de aventuros este noul drum pe care, iată, mergeți cu destul de multă fermitate?
A mai fost un pas între a fi actor și a scrie cărți pentru adolescenți, iar acesta a fost acela de a scrie teatru, așa că am scris piese de teatru radiofonic pentru adulți. Am început după terminarea studiilor de actorie, am fost în Germania, mai întâi în Lübeck și asta a fost 1989, când a căzut zidul Berlinului, iar după reunirea Germaniei, în 1991 m-am mutat în Germania de Est, unde am jucat în teatre mici într=un grup care se numea „Neue Bundesländer”. Împreună cu Wolfgang Heisig pe care l-am întâlnit acolo, am scris primele texte de teatru în stil dadaist. Am lucrat împreună vreo 6 ani și atunci mi-am schimbat stilul și scriam pentru proiectele noastre, dar de fapt în acele texte era despre el și despre mine. Am mai spus povestea, prima mea piesă de radio s-a numit Madonnenterror (Teroarea Madonelor). Sunt două personaje care dau o serie de interviuri (o serie de șapte astfel de convorbiri) pe tema radicalismului religios. Acesta a fost primul pas spre literatură. ORF – The Austrian Broadcasting Corporation a zis „Ok, facem o piesă de teatru radiofonic din asta. În același timp, în ultimii doi–trei ani, cei de dinaintea apariției piesei Madonnenterror, simțeam că nu sunt un actor destul de bun. Aveam impresia că sunt prea înalt pentru scenă” 🙂 Dar am început să scriu această piesă pentru radio și m-am simțit fericit, a fost momentul în care mi-am spus „Iată o cale nouă pentru mine!”, și încet-încet m-am schimbat, dar a fost un moment în care am sărit, efectiv, de la cariera de de actor la cea de scriitor și a funcționat. Am început să scriu piese de teatru, teatru radiofonic, mi-a fost ușor să să scriu teatru venind dinspre teatru. Am stat 6 ani în Germania de Est, după care m-am mutat la Berlin, undeam trăit 14 ani, dar în 2010 m-a lovit dorul de casă și m-am întors la Viena. Iar acum, ca să ajung la literatura pentru adolescenți, aici a fost foarte simplu: am un nepot în vârstă de 13 ani care m-a rugat să scriu ceva pentru el. Atât de ușor a fost! J Am mers la el acasă, într-un mic oraș din Austria, unde am început cercetarea. Am făcut fotografii, fratele meu și soția lui mi-au povestit despre zona respectivă, despre problemele de acolo, cum sunt oamenii acolo, iar după aceea am pus totul laolaltă și am scris primul meu roman Nici măcar un cuvânt, o poveste polițistă în care am atins tema minciunii, fenomenul minciunii, de ce mint oamenii aflați sub presiune, de ce că trebuie să mintă; neori minte pentru că vrea să ajute pe cineva, alteori ca să obțină pentru el o situație mai bună; aceasta ar fi tema principală. Deci au fost doi pași. Nu sunt un bun actor și am un nepot care mi-a spus „Scrie-mi, te rog, o poveste.”
Exact ce-am intuit eu. Pentru că eram sigură că o să speculați experiența de actor, dar n-am știut că aveți un nepot și că el v-a provocat, el a fost scânteia. Dar, pe de altă parte, apropo de piesele pentru radio, în România sunt considerate în continuare gen minor. Cum e în Austria?
Poate ar trebui să vorbesc despre Austria și Germania, pentru că austriecii cooperează cu germanii (mă refer la programele radio acum). În Austria știu că producem cam 20-25 de piese noi, avem sâmbăta la prânz și duminică seara în programul radio piese de teatru. Cred că de prin 2008 încoace există program și pentru joi seara; aceste piese despre care am vorbit se dau sâmbăta după-amiaza, iar duminică seara avem sound art, text sound art și alte producții experimentale. ORF – The Austrian Broadcasting Corporation spune că o piesă de teatru difuzată sâmbătă după-amiaza ajunge în casele a 20 000 de oameni. Când publici o carte, nu vei ajunge niciodată la 20 000 de oameni, dar așa stau lucrurile în Austria, în Germania, în schimb, este ceva mai bine. Teatrul radiofonic nu este un gen pentru care să faci cercetare literară, nimeni nu scrie despre piesele de teatru care se difuzează la radio, poate și pentru că o trimiți într-o zi, după care se înregistrează și pleacă în eter, pe când cartea o poți cumpăra și citi oricând și de câte ori vrei. La teatru ai o primă reprezentație, apoi ai alte 20-30 de reprezentații, după care poți vorbi cu cei care au fost acolo sau care au ascultat la radio, așa că nu ai această perspectivă din partea ziarelor și a altor mijloace media asupra pieselor de teatru radiofonic. Dar, pe de altă parte, a scrie piese de teatru radiofonic este ca un fel de workshop în care poți face orice dorești și ești și plătit pentru asta. După aceea am trecut la a scrie cărți, dar eu am vrut să intru pe această piață liberă, care este a pieselor radiofonice, mi s-a părut interesant să fiu acolo și să-mi vând textele publicului. Același lucru se întâmplă și în teatrul „clasic”: cu cât investești mai mulți bani, cu atât poți face ceea ce îți dorești.
E inutil să întreb de ce literatură pentru copii sau adolescenți sau tineri, dar o să întreb cât de dificil este să ajungeți la inima copiilor, la sufletul lor. Aici vreau să mă leg de ce-ați zis anterior, pentru că eu însămi recomand foarte mult copiilor romanele polițiste.
Cred că în primul rând trebuie să ajung la copii, cartea să ajungă la ei. Dar mi-e greu acum să inru în detalii.
Atunci cât de greu l-ați cucerit pe nepot?
Era atât de mândru să-și vadă numele pe a doua pagină, atât de mândru de asta. Nu m-am gândit prea mult la asta, dar cred că ceea ce fac este să încerc să găsesc un lucru pe care vreau să li-l comunic. Acesta este despre minciună, cartea din care am citit azi este despre cum aflu care persoană este bună pentru mine și care nu. Așadar, pun întrebări în carte și sper că este interesant. Este o ofertă adresată copiilor și trebuie să o pun într-o poveste polițistă, într-o poveste fantasy, dar nu am niciun fel de rețetă pentru asta.
Când am citit David și cu mine, gândul mi-a fugit la psihodramă, e o tehnică folosită foarte mult de psihologi pentru a trata traumele copiilor și m-am gândit cred că asta e calea, stilul aceasta de a pun întrebări și de a primi răspunsuri, asta e calea prin care ajungeți foarte ușor la copii. Pentru că subiectele pe care le atingeți nu sunt deloc ușoare și vârsta este una complicată.
Da, cred că aveți dreptate, dar m-am gândit la asta abia după ce cei din echipa Festivalului internaţional „LittleLit – întâlniri De Basm” mi-au spus că au o problemă legată de text (ce text să propună pentru ateliere). Și am scris David și eu, după care m-am gândit că poate sfârșitul nu e bun pentru copii. Dintr-o dată nu mai eram sigur. M-am tot gândit până când am venit cu acest text la festival și am întâlnit copiii, iar ei au citit acest text sau am citit eu pentru ei, cu posibilitatea de a discuta despre text. Nu știu, încă mă gândesc că poate aș fi putut găsi un alt sfârșit. Poate n-ar fi trebuit să găsesc acest final rece; ar mai fi doar un pas, și poate aș putea scrie un final fericit. Dar nu sunt sigur, trebuie să mai întreb.
E o prejudecată cea în legătură cu faptul că toate sfârșiturile trebuie să fie cu happy-end.
Asta gândesc și eu, dar m-am gândit la poveste și a fost foarte interesant pentru că festivalul mi-a cerut să vorbesc despre situația din Austria, în primul rând. M-am gândit că în Austria totul este foarte diferit, pot da textul acesta în fiecare școală, fiecărui profesor. Acolo este un Insitut al Literaturii pentru adolescenți în Austria, un institut mare, cu o bibliotecă mare, care face un festival în fiecare an, au și un ziar și am întrebat specialista de acolo și a spus că nu, nu este adevărat, și profesorii din Austria au, de asemenea, probleme cu astfel de texte. Există și persoane open-minded care vor să lucreze cu astfel de texte, dar mulți profesori n-ar aduce astfel de texte în fața copiilor. Există o librărie LGBT în Viena și fiecare autor aduce cărți pentru profesorii interesați de această temă, dar și acolo profesorii se jenează să vorbească despre așa ceva pentru a evita conflictele cu părinții. Așadar, nici în Austria nu este așa de ușor să vorbești despre asta.
Mă așteptam să nu fie ușor nici acolo, în primul rând datorită publicului țintă, care este unul fragil oriunde ar fi.
Singurul aspect a fost că atunci când am primit e-mailul cu privire la imposibilitatea de a lucra pe acest text: din acel e-mail am înțeles că nu putem face asta (să discutăm cu elevii pe marginea textului), pentru că un profesor era cel care ar fi trebuit să vorbească. Dar am crezut și că un festival poate face asta pentru că este un festival. Înțelegeți ce vreau să spun? Un profesor e un profesor, trebuie să se descurce cu părinții și așa mai departe, dar festivalul este o instituție, iar când festivalul spune nu, noi nu vrem, încep serios să mă gândesc și de ce nu se poate (poate nu e bine scris textul?).
Sugestia mea este să lucrați textul acesta cu terapeuți pentru c-o să aveți niște surprize; e un text foarte util, asta o spun din perspectiva celei care am lucrat cu psihologi, se găsesc foarte greu texte scrise bine și pe care să lucrezi aplicat.
Acesta este un alt motiv pentru care am scris acest text, pentru că avem în Austria astfel de texte, dar cele mai multe sunt traduse din engleză, suedeză, olandeză etc. Așadar, nu avem scriitori în Austria și Germania care să scrie astfel de texte sau să vorbească publicului despre aceste texte. Cred că avem nevoie de mai multe astfel de texte în Austria scrise de scriitori germani, care să le aducă în fața oamenilor.
Rămânem la David și cu mine. M-au fascinat în sensul bun, mi-au plăcut foarte mult seturile de întrebări care au legătură cu Dumnezeu – „Există Dumnezeu? Nu. Da. E limitat sau nu universul? Da. Nu. Ce va fi când vom fi morți? La întrebarea asta aveam amândoi același răspuns: Nimic. Și amândoi eram de acord: că nu ne puteam imagina acest nimic. Așacă ne-am spus, că, totuși, ceva trebuie să existe – totul la fel ca acum, dar cumva în oglindă.”. Au fost niște întrebări foarte aplicate și care ating niște puncte foarte dureroase și pentru care, cel puțin în România la ora actuală, nici noi, adulții nu suntem pregătiți să le abordăm, să le explicăm copiilor.
Am ținut un workshop acum două ore și una din activități a fost să scrie în 7 minute o povestire, iar studenții au avut de făcut astfel: au scris un nume, pentru fiecare literă din nume au ales câte un cuvânt, iar după aceea, timp de 7 minute trebuiau să scrie o povestire, iar toate cuvintele trebuie să fie cuprinse în povestire. Am avut 7 cursanți, iar din 7, 6 au scris povestiri despre suflet, metafizică, și am fost foarte surprins. M-am gândit că este un aspect interesant pentru mine, ținând acest workshop într-o țară diferită, pentru că, atunci când am fost în Norvegia, în urmă cu 6-7 săptămâni, au scris povestiri despre mare, despre vase, și le-am spus celor din Austria că ei nu pot scrie despre mare pentru că noi nu avem mare în țara noastră, dar aici, în România, au scris despre suflet, cum să mă găsesc pe mine însumi, despre metafizică, ceea ce este chiar interesant. Și i-am întrebat, după ce am ascultat al treilea text, de ce au procedat astfel, iar cursanta mi-a răspuns – cred că suntem religioși, cred că asta spune multe despre latura noastră religioasă.
Mă bucur foarte mult. Dar sunt două posibile interpretări în legătură cu abordarea lor: pe de o parte, poate că aceste subiecte nu le-au discutat la timpul lor, ceea ce nu e nimic rău, iar, pe de altă parte, probabil pentru că într-adevăr sunt niște profunzi, ceea ce e foarte bine pentru literatură.
Da, acesta este un alt lucru la care m-am gândit după workshop, poate au făcut o combinație între lucruri profunde și literatură, dar aaceastă abordare spune ceva despre studenți și despre societate.
Legat tot de aceste întrebări: există niște întâmplări speciale sau personale ascunse în spatele acestor întrebări/? Sau întâlnirile cu copiii de până acum v-au determinat să le introduceți în poveste?
Vă referiți la aspectele gay sau vă gândiți la tot? Întâi am scris textul, m-am uitat în oglindă și m-am gândit „O, Doamne, ce-am făcut?”! 🙂 Apoi am scris un roman gay publicat în septembrie, acum două săptămâni și este un roman în care personajul principal se numește David, iar personajele secundare sunt în număr de 14, sunt 14 priviri asupra lui David, adică tot atâtea personaje care intră în contact cu el. Și am luat primele propoziții din această poveste pentru a construi o poveste despre oglinda din David și cu mine. Văd adesea cupluri gay și sunt foarte asemănătoare, ca și cum s-ar reflecta, ca și cum te-ai îndrăgosti de propria reflecție/imagine. Această reflecție este construită din povestea acestor băieți de 14 ani. Dar, în fond, este o poveste despre mine și un prieten al meu de când aveam 14 ani, povestea reală fiind diferită de ceea ce am scris. Când mă uit acum în urmă la ceea ce s-a întâmplat acum 25-30 ani, mă întreb dacă nu cumva această prietenie a fost, de fapt, altceva: el a fost primul de care m-am îndrăgostit și n-am știut asta. N-a fost niciodată un sărut sau altceva de genul acesta, dar de fiecare dată când stăteam prea aproape de el – am scris asta și în David și cu mine – tremuram, și el mă întreba dacă am răcit. Așa că am construit asta în povestea David și cu mine, după care am adăugat momentele cu sufocarea. În Germania citești despre aceste probleme, copii fac asta pentru că vor să dovdească că sunt duri.
Sunt niște jocuri ale copilăriei destul de crude și la noi, prin care băieții trebuie să-și dovedească bărbăția.
Da. Și în povestea mea, David folosește acest joc pentru a-l face pe celălalt să-l sărute, dar am construit acest subiect pe baza a ceea ce am citit în ziare – tinerii fac deseori asta.
Mi-a plăcut foarte mult că talentul literar v-a făcut să vă jucați cu fețele oglinzii; pe o parte a oglinzii era o problemă, pe cealaltă parte era altă problemă, David fiind cel care le reunește, evident. Aici este complexitatea, până la urmă, a personalității oricărui adolescent.
Da, da.
Acum vin și vă întreb dacă ați găsit calea să-i ajutăm pe copii să treacă peste pragurile acestea dintre copilărie și adolescență cu cât mai puține traume?
Voi răspunde la întrebare dar înainte de asta vreau să spun ceva: următorul pas al acestei întâmplări/povești este de a le arăta textul adolescenților de 14 ani, pentru că nu sunt foarte sigur acum dacă este o poveste pentru cei de 14 ani sau o poveste despre ei? E o mare întrebare! Știu, știu, acum aș spune că nu este pentru ei, e doar despre ei; acum nu pot face o confruntare între text și cei pentru care l-am scris, dar sper că voi putea să o fac la un moment dat. Poate voi face ceva cu textul…
Cred că am problema oricărui scriitor de cărți pentru adolescenți, nu scriu pentru mine, nu scriu pentru oameni ca mine, scriu pentru oameni mai tineri, dar întotdeauna spun că am fost și eu un astfel de tânăr și încerc să citesc atunci când este gata sau pe parcursul scrierii ca și cum aș fi o persoană de 14 ani sau încerc să-mi amintesc cum era când aveam eu 14 ani. Îmi amintesc prima mea carte despre mine, a fost de dramaturgie, nu cred că o știți, e scrisă de un scriitor german de teatru, care vorbește explicit despre sexualitate (el a plecat de la Sonata Kreutzer a lui Tolstoi). Aveam 16 ani și nu știam dacă am voie să o citesc sau nu. Poate că tot așa i se întâmplă și cu acest text unui adolescent de 14 ani.
Fiindcă ați pomenit de Sonata Kreutzer, gândul mi-a fugit automat la altceva: ați combinat până acum lecturile cu muzica în atelierele de scriere creativă?
Nu, nu. De ce vă așteptați la asta?
Mă gândeam la experiența de actor.
Nu, nu. Dar ascult muzică când scriu, muzică de operă și uneori aceeași arie pe repeat.
Credit foto: Andrei Popov – Biblioteca Austria
Ne întoarcem la David. Nu e deloc vesel, nu e deloc veselă povestea lui, e marcat de angoase și de tot felul de tristeți. Din punctul meu de vedere, povestea asta, chiar dacă are finalul ăla foarte rece și foarte trist, îmi arată că există totuși luminița de la capătul tunelului. Cum le spunem copiilor că există, totuși, speranță? Cum îi învățăm să creadă în speranță?
Cred că acesta este motivul pentru care m-am gândit să scriu un happy-end. Poate că ar trebui să-i învăț pe copii că poate exista un astfel de punct în poveste, dar, de asemenea, cred că trebuie să le spun că ar fi putut fi și o altă cale. Așadar, poate e necesar să găsesc o cale în text sau într-un nou text de a arăta un alt fel apoi… să-mi sărut imaginea din oglindă. Ceea ce nu pot schimba, când ai 14 ani și simți că ești gay, ajungi la aceste lucruri și este important să vorbești despre ele când ești singur în fața oglinzii. Dar poate că trebuie să le mai spun și că mai este cineva care stă, de asemenea, în fața oglinzii, poate că este posibil ca ei să se reunească. Pentru că important este (acum mă gândesc la cazul meu) momentul în care simți că ești diferit și știi că nu poți schimba acest lucru. Iar următorul pas este să spui că „E în regulă că sunt diferit, dar, totuși, sunt singur în continuare! Așa că trebuie să găsesc o cale să nu mai fiu singur.” Dar asta e o altă poveste. Și poate ar trebui să-i ajut pe adolescenți să găsească această cale și să scriu o poveste despre ea. Nu vreau să uit celelalte aspecte.
Acum chiar fac o mărturisire. Și acum chiar e vorba de mine, nu de David, am învățat foarte greu să trăiesc cu singurătatea, pentru că într-adevăr, toată adolescența mea m-am simțit foarte singură, chiar dacă am o soră geamănă și un frate. Dar cu singurătatea asta m-am luptat foarte mulți ani, până când am învățat să mi-o fac prietenă, să mă folosesc de ea.
Da, pentru că nu e nimic rău în a fi singur. Știu că am perioadele mele în care vreau și sunt singur. Și am învățat din aceste perioade să fiu singur, și acum, când am 50 de ani, îmi place uneori să fiu singur.
Și o ultimă întrebare: un top personal cu cinci calități pe care ar trebui să le cutivăm oricând la tineri.
Cinci calități?!? Pfuai! Am avut un interviu acum 2 săptămâni și am fost întrebat care este viziunea mea asupra noii guvernări din Austria. Nu am nicio viziune în privința asta. :))) Dar vă pot trimite un e-mail cu acest top! 🙂
