Doamna Pylinska și secretul lui Chopin de Eric-Emmanuel Schmitt

(roman)

Traducere din franceză de Doru Mareș

Seria de autor Eric–Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction, 2019

„O splendidă poveste inițiatică, muzicală și onirică, așa cum numai Eric-Emmanuel Schmitt știe să scrie.“

Point de Vue

Obsedat de o amintire din copilărie și fascinat de Chopin, tânărul Eric-Emmanuel se hotărăște să ia ore de pian. După un început cu stângul, doamna Pylinska, exotica și intransigenta profesoară poloneză stabilită la Paris, îi va oferi o educație muzicală originală: lecții private despre viață, despre artă și despre iubire, care, odată înțelese, îi vor revela tânărului adevărata lui vocație.

„«Scriu mângâind florile de câmp, fără a le mișca picăturile de rouă. Scriu făcând cerculețe în apă, pentru a pândi amplificarea undelor și dispariția lor. Scriu ca un copac în bătaia vântului, cu trunchiul inteligenței rămânând neclintit și frunzișul sensibilității fremătând.» O poveste delicată ca o adiere, despre ucenicia acelui lucru care îi scapă rațiunii. Esențialul.“

La Libre Belgique

„Da, am scris și o carte despre Mozart, și una despre Beethoven. Muzica este indispensabilă pentru viața mea interioară. Prin ea renasc, mă consolez sau îmi exprim suferința. Muzica are o incredibilă influență spirituală și emoțională asupra mea. Pot să stau o zi fără să scriu sau să citesc, dar nu și fără să ascult sau să fac muzică. Respir prin urechi!“

Eric-Emmanuel Schmitt, interviu în Le Progrès

„Lectura unei cărți se transformă în preludiu muzical. Preludiu la ce? La reverie.“

Paris Match

În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri, Răzbunarea iertării și Doamna Pylinska și secretul lui Chopin.

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 mar­tie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile pres­tigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consa­crarea și pentru care este distins cu trei pre­mii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiș­tilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Fran­ceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bu­cură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ —Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009) și Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) — s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țari. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Con­cert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 pri­mind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

 

*Fragment *

Din pragul ușii, doamna Pylinska, la cei vreo cincizeci de ani ai ei, având pe cap un batic de mătase strâns bine în jurul unor trăsături regulate, mă examina din cap până-n picioare, ridicând din sprâncene, cu gura strânsă, de parcă s-ar fi trezit în fața unei greșeli a naturii.

— Prea voinic, a conchis.

— Prea voinic pentru ce? Ridicând din umeri, a scos un țigaret lung, și-a prins cotul stâng cu mâna dreaptă și și-a apropiat muștiucul de buze.

— Vă deranjează fumul?

Fără a mai aștepta să răspund, a intrat în apartament, convinsă că o urmam. După ce am luat-o pe un coridor întunecos, prin care mai că nu puteai trece de trei pisici care s-au uitat la mine cu dispreț, am ajuns în salonul de muzică încărcat cu mai multe măsuțe joase pe care erau îngrămădite partituri. Prin aer treceau arome de trandafiri și de tutun brun.

— Culcați-vă sub pian.

— Poftim?!

— Culcați-vă sub pian.

Mi-a arătat un covor persan întins sub Pleyelul cu coadă.

Întrucât ezitam, a adăugat:

— Vă este frică de acarieni? Ținând cont de umerii lați, ei ar trebui să se teamă…

M-am lăsat pe vine, m-am strecurat sub pian și am început să mă deplasez de-a bușilea.

— Pe spate!

M-am întins cu fața către cutia de rezonanță.

— Întindeţi mâinile. Cu palmele pe podea.

Am ascultat-o. Un motan zbârlit s-a furișat în încăpere, a sărit pe un taburet rotund și s-a instalat acolo aruncându-mi o privire ironică.

Doamna Pylinska s-a așezat la pian.

— Concentrați-vă asupra pielii dumneavoastră. Da, asupra pielii. Asupra pielii de peste tot. Faceți-o permeabilă. Așa a început și Chopin. Se întindea sub pianul mamei lui și simțea vibrațiile. Muzica este mai întâi o experiență fizică. Fiindcă avarii nu ascultă decât cu urechile, dovediți că sunteți ieșit din comun: ascultați cu întreg trupul.

Și a cântat.

Câtă dreptate avea! Muzica mă atingea ușor, mă lingea, mă ciupea, mă frământa, mă plămădea, mă zguduia, mă ridica, mă dădea gata, mă brutaliza, mă extenua, sunetele joase mă scuturau de parcă aș fi călărit un clopot de biserică, cele înalte plouau peste mine cu picături înghețate, cu picături fierbinți, cu picături călduțe, grele ori minuscule, în rafale, în valuri, în firișoare, în timp ce sunetele medii, onctuoase, îmi acopereau bustul ca un molton liniștitor în care m-aș fi ghemuit.

Am fluierat subjugat.

— Bravo! Magnific! Ce tehnică stăpâniți!

— Nu stăpânești niciodată suficientă tehnică. Și când ajungi să deții tehnică din plin, tot nimic e. E rândul dumneavoastră acum! mi-a ordonat îndreptând degetul ară- tător către pian.

Am ieșit din cotlonul meu și, îngrijorat, m-am simțit dator să fac pe bufonul:

— Dumneavoastră nu vă culcați nici odată sub pian? am întrebat-o zâmbind.

— Habar n-am dacă meritați să mă întind acolo…

Am început Valsul de adio pe care-l repetasem de o mie de ori.

— Stop! mi-a strigat după câteva secunde, fluturându-și palmele în jurul capului pentru a împrăștia ecourile dansului meu pe clape. Of, dar la ce chin mă supuneți!

Am lăsat bărbia în piept. M-a privit lung, înspăimântată.

— Pe ce pian ați lucrat înainte?

— Pe un Schiedmayer.

— Un ce?

— Un Schiedmayer moștenire de familie.

— Nu știu ce e… Parc-ar fi nume de buldog… ceea ce se adeverește când cântați, ai impresia că… nu, prefer să tac, așa, din milă creștinească!

— Poftim?

A dat din cap.

— Sunteți un intelectual: produceți note, nu sunete. Gândiți înaltele și fraza, dar nu cântăriți nici timbrul, nici culoarea.

— Adică?

— Sunteți dotat pentru Bach. E normal pentru un cerebral. Bach concepea muzica independent de sunete, fapt mulțumită căruia poate fi interpretat la diferite instrumente. Matematică muzicală. Nu rămâne oare magistral Clavecinul bine temperat și cântat la clavecin, şi la pian, la acordeon, ba chiar și la xilofon? Bach, acest Himalaya al muzicii, se înalță deasupra unui desert de timbruri. Bach și-a sfârșit viața orb, dar încă de la început a compus ca un surd.

— Bach, un surd?!

— Cel mai mare surd care a călcat pe fața pământului. Un geniu surd. Fiți de acord cu mine că Chopin se dovedește un muzician mai complet decât Bach, elaborând în același timp timbrul, melodia și armonia.

— Glumiți? Nu a compus decât pentru pian.

— Dovadă că Chopin crea total! Muzica lui sună așa pentru că a auzit-o. Era preocupat exhaustiv de elementele ce alcătuiesc muzica. Este acuzat că s-a limitat la pian, încă de pe vremea când trăia i se reproșa asta, căci atunci banii și renumele veneau de la operă sau de la concertele simfonice. Dara rezistat. Admirați-i tăria sufletească! Doamne, câtă înțelepciune! Geniu este acela care pricepe repede ce trebuie să facă pe acest pământ. Chopin s-a cunoscut pe sine și a fost recunoscut înaintea celorlalți; încă de la optsprezece ani s-a revoltat împotriva sfaturilor de bun-simţ. De ce? Nu fiindcă ar fi disprețuit succesul bine plătit, ci, mai degrabă, fiindcă refuza să neglijeze sonoritățile. Mânuia timbrurile ca Rembrandt pigmenții pe paletă. Bach practica desenul, Chopin pictura.

— Dar când orchestra execută muzica lui Bach, culorile țâșnesc.

— Bach ne propune desenul în creion care, ulterior, poate fi colorat. Chopin nu. De fapt, tehnica lui ține de acuarelă. Totul se topește într-un mod unic, iar contururile armonice estompate se aseamănă apei în care se combină culorile.

S-a întors stacojie la chip, de parcă și-ar fi inter pelat niște dușmani imaginari aflați în fața ei:

—Nu mai tot repetați că inspirația i s-a „redus la pian“! Fiindcă a inventat pianul. Odată cu el, pia nul a devenit o lume, o lume suficientă, conti nentală, oceanică, imensă, infinită.

— Beethoven totuși…

— Beethoven s-a folosit de pian, nu a folosit pianul. Căci vedea în el cel mai bun înlocuitor al orchestrei. Folosea pianul în lipsă de altceva, ca pe un compromis.

— Și Schubert?

— Schubert s-a dedicat muzicii de cameră. Compunea pentru pian de cameră, pentru pianină.

— Sunteți teribil de intransigentă!

A amuțit dintr-odată, a roșit, a suspinat și a murmurat cu voce îmblânzită:

— Mulțumesc.

Departe de a o fi insultat, reacția mea îi produsese o plăcere deosebită.

—Mă consider un bun profesor exact din motivul pe care l-ați spus: nu îmi lip sește intransigența.

A clipit și mi-a redescoperit prezența.

— Unde locuiți?

— Pe strada Ulm, la Școala Normală Superioară.

— Aproape de Grădina Luxembourg?

— Exact.

— Formidabil! Asta ne ușurează sarcina. Săptămâna aceasta veți evita apropierea de vreun pian și, în fiecare dimineață, vă veți duce în parc, vă veți lăsa pe vine pe peluză și veți învăța să culegeți flori fără să cadă roua de pe ele.

— Poftim?

— Atenție, picăturile trebuie să rămână pe petale sau pe frunze. Nici o mișcare gre șită! M-ați înțeles?

— Păi…

—Domnule filozof, loviți clapele ca un tăietor de lemne. Vreau ca degetele să vă ajungă devotate, subtile, șlefuite, ocrotitoare. Începând din acest moment, cer de la dumneavoastră o delicatețe și fizică, dar și spirituală.

— Adică până sâmbătă nu mai ridic capacul nici unui pian?

— Nu! Nu veți avansa spărgând fildeșul clapelor. Pot să vă mai recomand încă un exercițiu?

— Da.

— Ascultați tăcerea.

— Poftim?

— Mergeți în dormitor, calmați-vă respirația și ciuliți urechile la liniște.

— De ce?

— Chopin compune despre liniște: muzica lui de acolo iese și acolo se întoarce; chiar e cusută de aceasta. Dacă nu știți să savurați liniștea, nu aveți cum aprecia muzica.

M-a condus înapoi, până la ușă. Înainte de a trece pragul, am întrebat-o:

— Cât vă datorez?

— La mine, prima lecție nu se plătește.

— De ce?

— Fiindcă nu are decât un singur scop: să vă descurajeze. V-am descurajat?

— Destul.

— Perfect. Îmi veți plăti începând de la a doua lecție.