Contorsiuni (recomandări de lectură)

Sunt o devoratoare de proză scurtă, deja nu mai e un secret; în adolescență (și chiar mai târziu), ambiția mea de cititor și de scriitor în fașă țintea marile construcții epice, ansambluri care mă fascinau prin schelăria lor complicată, arborescentă. Cumva, timpul avea răbdare cu toată lumea, se scria și se citea pe îndelete, cu indicibilă plăcere și curiozitate. Treptat, mi-am dat seama că un roman se scrie mai ușor decât un text narativ de respirație scurtă. Romanul îți permite să te desfășori, să te întorci, să complici o intrigă, să dezvolți aria conflictuală, să răsucești personajele ca pe niște titirezi; proza scurtă se calibrează altfel, cere ingeniozitate în dozarea elementelor care țin captiv cititorul, de la atmosferă până la trama narativă și mai ales la construcția personajelor.

Bogdan Răileanu este un tânăr scriitor român care scrie constant „proză scurtă și proză mai puțin scurtă” și care a fost nominalizat la câteva premii literare importante. Cea mai recentă carte a sa este volumul de povestiri Picioare de lotus, de astfel și prima întâlnire a mea cu acest prozator, dar cu siguranță nu și ultima. Cheia de lectură pentru textele din acest volum este oferită de autor însuși, într-un scurt Cuvânt-înainte, unde explică semnificația sintagmei din titlu: odinioară, în China și în Japonia, mamele din înalta societate recurgeau la o practică oribilă, mutilantă, din dorința de a-și căsători avantajos fiicele; picioarele acestora erau rupte și legate strâns în feșe pentru ca amprenta lor să fie cât mai fină. Oricum l-ai analiza, procedeul este barbar și traumatizant, sinonim cu alte practici asemănătoare, întâlnite la comunitățile africane, de pildă, care asimilează feminitatea cu diverse astfel de mutilări ale membrelor și organelor umane.

La nivel metaforic, Bogdan Răileanu extinde semnificația sintagmei, asociind-o cu „deformări și traume” pe care toți le resimțim, ca indivizi, în societatea contemporană, care ne procustianizează cu regulile, mentalitățile și radicalismul ei, cu strâmbătățile inerente, silindu-ne, conștient sau inconștient, să

„ducem o normalitate deformată de traume și contorsionări. Iar acestea fac obiectul, într-un fel sau altul, al volumului de povestiri pe care urmează să-l parcurgeți”.

În cele douăsprezece texte narative, care explorează situații cotidiene banale, fiecare personaj are un „picior de lotus”, adică o meteahnă, o vulnerabilitate care îl face „special”, deosebindu-l astfel de o normalitate socială îndeobște acceptată. Relațiile fiecăruia dintre aceste personaje cu membrii familiei, cu prietenii sau cu simple cunoștințe sunt viciate, fragilizate sau chiar distruse, iar situațiile sunt prezentate în simplitatea, în firescul lor, cu o evoluție rapidă și cu efecte de final (aproape) imprevizibile. Astfel, în Variabila Dostoievski, naratorul-personaj, ca și vecinii din același imobil, este intrigat și provocat de „fata de la doi”, despre care toți cred că face videochat, feminitatea ei este ca o pată de ulei în apă, sporită și de ambiguitatea care planează asupră-i, întreținută de curiozitatea și privirile flămânde ale bărbaților.

Ziua cuplurilor înotătoare ia forma unui monolog în care naratorul-personaj, burlac, își analizează viața de bărbat singur, la piscină, unde observă și comentează cuplurile din jur, în căutarea femeilor singure și „interesante”, sperând să își găsească partenera potrivită.

O povestire mai amplă este Pe plaja Tarifa: Toni e stabilit de ceva timp în Spania; profitând de invitația lansată, Jorj vine într-o vizită cu durată nedeterminată, iar Toni pare mereu sâcâit de prezența „prietenului”, de gargara și de obiceiurile mitocănești, care-i spulberă astfel liniștea, îi pun în pericol slujba de bucătar și relația cu șeful și cu colegii. În final, Toni se detașează de prezent, „era undeva deasupra, plutea într-o mare fără gânduri” și brusc aruncă telefonul lui Jorj cât de departe poate, în dunele de nisip.

O relație adulterină este „un picior de lotus” privită diferit, din ambele perspective, în Lucrurile pe care le facem în gând: Edith este căsătorită, are un copil, dar și o poveste de dragoste cu Mihnea, pe care e supărată că a folosit numele ei și detalii din relația lor într-o povestire inclusă într-o antologie. Pentru ea, Mihnea „are ceva din Jonathan Franzen”, iar pentru el Edith seamănă cu Anna Karenina. Și aici finalul este oarecum abrupt: cei doi se despart, iar el își ia o cafea, ca și cum relația ar fi fost ceva derizoriu.

În celelalte texte, anxietatea unui bărbat căsătorit are legătură cu pesticidele din alimente și cu un fiu introvertit, care-i aduce brusc în casă un om al străzii care se dă Iisus Hristos și pretinde că „i-a ales special” ca să-l găzduiască la ei câteva zile (El Nino); viața de cartier în Ferentari aduce în prim-plan personaje de la periferia societății și o crimă săvârșită la furie acumulată treptat (Ferentari Safari). În Hoarder, este urmărită destrămarea unui cuplu în care bărbatul (poetul Mihail Noapteș) are „boala” de a strânge și depozita acasă tot felul de obiecte disparate și defecte, pe care amână la nesfârșit să le repare/folosească. Exasperată, sufocată de obiectele adunate de-a lungul timpului, deși îl iubește, soția îl părăsește. Naratorul evidențiază însă, cu finețe, că personajul, dincolo de obsesia lui, clinică deja, vede o poveste dincolo de orice obiect care îi atrage pentru un timp atenția.

Amuzantă este, mai cu seamă prin efectele de final, povestirea Cum să nu mori repede, pretextul acesteia fiind, ca și în celelalte texte, decupat din normalitatea cotidiană: un nepot, după înmormântarea bunicii, scoate lucrurile acesteia la licitație, iar o mătușă vrea taman „tablouașul cu Ceaușescu”. Cititorul se prinde cumva că femeia este nemulțumită de faptul că mama decedată nu i-a lăsat ei casa și lucrurile moștenite, dar în niciun caz nu anticipează motivul pentru care aceasta solicită acel tablou. La final, aflăm că îl dorește pentru că mama ei, căreia văzul îi slăbise mult în ultimii ani de viață, se închina la el confundându-l cu o icoană: „Vreau să-l păstrez! Măcar atâta să-mi rămână și mie de la mama! Ceaușescu.” (replica femeii conține o ironie subțire, fină, la adresa nostalgicilor după regimul de tristă amintire).

Am lăsat deliberat la urmă textul care mi-a plăcut cel mai mult, cu titlu intenționat satiric: Abatorul literar, o povestire amplă și densă, construită pluriperspectivist, în centrul căreia se află, ca protagonist, un scriitor debutant invitat la Cluj, să participe la o lectură publică. Damian Hristu, 39 de ani, debutase cu un volum de povestiri, în urmă cu doi ani, publicând apoi un roman de succes, din care va trebui să citească în cadrul clubului de lectură „Abatorul literar” din Cluj, ca scriitor invitat. În timpul zborului cu avionul, aflăm că este într-o corespondență virtuală, pe Facebook, cu „Scriitor Bătrân”, mare cunoscător al faunei literare românești, inclusiv a celei din Cluj, pe care se pare că o critică vârtos, avertizându-l pe Damian Hristu să nu-și facă mari iluzii în privința acestora. Experiența trăită la Cluj este relatată dintr-o triplă perspectivă: a lui Hristu, a fostei sale soții și a lui Scriitor Bătrân. Din perspectiva protagonistului, experiența este un eșec în evoluție: cazarea proastă, gazdele dezinteresate și ironice, culminând cu seara de lectură care se dovedește un linșaj literar orchestrat special pentru a-i desființa romanul abia publicat (o discuție despre rasism în literatură, aluzie la scandalul cvasirecent stârnit în jurul romanului lui BAS). Firește, titlul nu este ales întâmplător: de la clubul amenajat în incinta unui fost abator și până la comutarea semnificației în planul tematic al textului e doar un pas.

Din perspectiva fostei soții, Hristu este un bărbat deprimat, pentru care scrisul are un rol terapeutic (de la ea, cititorul află că Hristu a participat la ateliere de scriere creativă și că a transferat, în volumul de povestiri cu care a debutat, situații din căsnicia lor). Scriitor Bătrân crede că întâlnirea cu scriitorii clujeni i-a produs lui Hristu o mare deziluzie (pe care el o anticipase deja). Crede că Hristu „avea potențial să dea o carte mare în literatura noastră” și că „băieții de la Abatorul literar ar trebui chemați la interogatoriu”. Perspectivele se combină, iar la final cititorul are în față un Damian Hristu care scrie febril, după ce traversează un soi de exercițiu suprarealist în care îi vede pe cei prezenți la club sub forma unor schelete încremenite în timp, „miliarde de oase albite, oprite în drumul lor fără țintă către surplusul lor de viață”. Dialogul epistolar din text este inspirat dintr-o poveste a lui Bolano despre relația dintre un scriitor tânăr și unul mai vârstnic.

Am citit cartea lui Bogdan Răileanu cu plăcere și interes. Tinerii prozatori români de azi sunt curajoși, dar mai ales foarte talentați, iar ceea ce numim deja revirimentul prozei scurte li se datorează cu prisosință.

Picioare de lotus de Bogdan Răileanu