Emily Howes este scriitoare britanică, a fost regizoare de teatru, televiziune și radio, scenaristă și actriță. De asemenea, lucrează ca psihoterapeut. În anul 2024, a debutat în literatură cu romanul Fiicele pictorului, un roman istoric, psihologic despre viața fetelor pictorului britanic Thomas Gainsborough. Cartea s-a impus imediat în lumea literară, fiind finalistă la Historical Writer’s Association Debute Crown.
Fiicele pictorului (traducerea Carmen Patac) a apărut la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei și poate fi cumpărată de aici.
Emily Howes – credit foto Katrina Campbell
***
Fiicele pictorului este inspirată de viețile fiicelor pictorului englez Thomas Gainsborough, având ca punct de plecare portretul acestora. Ați vizitat National Gallery și ați plecat de acolo cu ideea unei povești pe care ați dorit să o transmiteți – și ați reușit. În opinia dumneavoastră, cum se stabilește legătura dintre artă și literatură?
Am descoperit, pe măsură ce scriam, că există o relație deosebit de frumoasă între cele două, care mi-a fost de mare ajutor. Consider scrisul un act de imaginație, așadar pentru mine este un proces eminamente vizual, iar picturile au constituit un punct de plecare extraordinar pentru a începe să vizualizez personajele – întrebându-mă la ce ar putea privi, cum ar putea mirosi sau cum s-ar putea simți atelierul, ce texturi l-ar caracteriza. A fost un dar să am deja „scheletul” poveștii schițat, astfel încât să pot observa evoluția fetelor de la copilărie la adolescență și apoi la maturitate. Fiecare schimbare relata o altă poveste despre stări și emoții, dar și despre detaliile vestimentației și ale comportamentului, toate acestea sprijinindu-mă enorm în a le imagina viața pe hârtie. În cazul meu, arta mi-a oferit o structură tonală pentru narațiune, precum și un univers vizual bogat. Totuși, arta dă glas doar artistului. Cred că literatura are meritul de a putea conferi o voce celor care, în picturile pe care le privim, nu au fost decât obiecte tăcute – iar eu am iubit această posibilitate.
Molly și Peggy sunt două surori ale căror vieți se desfășoară în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, într-o familie ce aspiră la menținerea unui anumit statut social. Rigiditatea societății engleze, normele de comportament și rolurile prescrise femeilor le-au afectat inevitabil pe fiicele pictorului. Disparitatea dintre lumea lor interioară și realitatea exterioară era considerabilă, scopul principal fiind păstrarea aparențelor. Cum ați reușit să împăcați acuratețea istorică cu elementele ficționale?
Am avut norocul ca unele dintre scrisorile lui Gainsborough să se păstreze. Era un corespondent expresiv și plin de spirit, care ne oferă o privire destul de intimă, chiar dacă fragmentară, asupra vieții sale personale. Multe dintre replicile lui din roman îi aparțin chiar lui, ori de câte ori a fost posibil, iar pentru că era o personalitate puternică, a fost o reală plăcere să îmi imaginez lumea din jurul său. La un moment dat, menționează că Peggy cânta cu putere la clavecin în timp ce el suferea de mahmureală – detalii de acest fel conturează o viață întreagă dincolo de tablouri, iar eu am încercat să rămân fidelă atmosferei pe care el însuși o schițează. Există, desigur, și goluri pe care le-am completat cu detalii precum pasiunea Margaretei Gainsborough pentru vestimentații elaborate și vanitatea aparentă – aspecte observabile în portretele ei – pentru a-i contura personalitatea și a deschide astfel un tablou mai amplu al clasei sociale și al conflictelor de clasă în roman. Îmi place cercetarea și încerc, pe cât posibil, să dezvolt elementele ficționale pornind de la fapte, ori de la imaginea generală pe care doresc să o construiesc în carte.
credit foto Mihaela Petre
Romanul include și o profundă dimensiune psihologică. Molly suferă de o boală psihică vizibilă încă din copilărie; totuși, sora ei încearcă să o protejeze de ochii lumii, ascunzând o infirmitate care ar fi putut păta imaginea familiei. În plus, în acea epocă, bolile psihice nu erau nici recunoscute, nici înțelese, ci mai degrabă negate sau tăinuite. Teama supremă a lui Peggy era ca sora ei să nu fie internată într-un ospiciu. Mărturisesc că m-a impresionat rigoarea cu care ați redat acest aspect al narațiunii și precizia detaliilor. Ce v-a inspirat să integrați în roman aceste elemente semnificative – atitudinile epocii față de bolile psihice?
Activez ca psihoterapeut pe lângă cariera mea de scriitoare, iar această latură a muncii mele a contribuit decisiv la dorința de a explora felul în care boala psihică era înțeleasă atunci și acum. Consider adesea că condițiile sociale generează sau agravează ceea ce numim „nebunie”, și m-am întrebat cum ar fi fost să îngrijești pe cineva într-o epocă marcată de o asemenea presiune și rușine legată de sănătatea mintală deteriorată. Bunica mea maternă a fost internată pentru depresie postnatală în anii 1950 și a rămas în azile vreme de 25 de ani, fiind tot mai afectată de tratamente precum electroșocurile. La acea vreme era un fapt extrem de rușinos, iar familia a depus mari eforturi pentru a-l ascunde – eu însămi nu am aflat decât la maturitate. Sunt convinsă că a crește într-o asemenea atmosferă a fost un element esențial care m-a condus spre această poveste și care m-a determinat să o plasez pe Peggy în centrul atenției, ca pe o tânără îngrijitoare confuză și împovărată.
credit foto Mihaela Petre
Frica și dorința de libertate domină existența personajelor feminine din roman. Fiecare își exprimă aceste trăiri în mod personal, inclusiv bunica fetelor, Meg, care reușește să fugă de acasă și să nască o fiică a regelui Frederick. Ar putea acestea fi atributele fundamentale ce au stat la baza nevoii de emancipare a femeilor în secolele ce au urmat?
Cred că narațiunile împletite ale lui Meg și Peggy mi-au permis să surprind un contrast interesant între felurile în care femeile au reacționat, de-a lungul istoriei, atunci când s-au simțit captive. Originea modestă a lui Meg i-a permis o cale de scăpare, inaccesibilă nepoatelor ei. Ea alege deliberat un risc, permițându-i lui Frederick să o seducă, conștientă chiar și atunci că își joacă soarta la zaruri pentru a se elibera de micimea și violența vieții sale. Hotărârea cu care urmărește obținerea banilor de la Frederick este remarcabilă, iar noi, cititorii, ne dorim cu adevărat ca ea să fie răsplătită. Eu cred cu tărie că banii sunt cheia feminismului și emancipării – pentru bine sau pentru rău, reprezintă o formă de putere fără de care libertatea deplină este imposibilă. Din această perspectivă, capacitatea lui Meg de a-și urmări interesul este una proto-feministă. Odată ce intervin însă clasa socială și presiunile societății, situația se schimbă – fiica lui Meg, cea care devine soția lui Gainsborough și mama fetelor, era ridiculizată la Bath pentru spiritul ei pragmatic în chestiuni financiare. Astfel, presiunile exercitate asupra fetelor sunt diferite și le fac mai greu accesibilă independența sau chiar un sentiment autentic de libertate personală.
În mijlocul dramatismului care caracterizează viața familiei Gainsborough, ați reușit să integrați cu măiestrie și un element ludic. Îmi amintesc scena în care lui Molly îi cade un dinte pe neașteptate, în timpul unei vizite la reședința unui duce, provocând panică și uimire, dar fiind găsită amuzantă doar de fete – în special de Peggy. Antiteza dintre rigiditate și detașare a fost acolo evidentă. V-a ajutat acest element ludic să conturați o atmosferă mai realistă în roman?
Mi-a plăcut enorm să descopăr latura jucăușă a fetelor și să le las să pară cu adevărat umane, astfel încât cititorul să poată împărtăși acele momente de veselie alături de ele. Totuși, am simțit că năzbâtiile, neastâmpărul și spiritul lor liber nu se potrivesc deloc cu noua viață în societatea elegantă din Bath, iar încercarea de a le reprima constituie un element esențial în explorarea „nebuniei” lui Molly. Fetele sunt permanent sufocate de constrângerile din jur, însă există aici și o tensiune, pentru că, neavând posibilitatea de a se întreține singure, trebuie să se mărite pentru a trăi confortabil. O căsătorie avantajoasă implică respectarea instrucțiunilor mamei și conformarea la tiparul social prescris. Astfel, putem vedea că și doamna Gainsborough are partea ei de dreptate. Sper ca romanul să reușească să transmită această tensiune dintre libertate și nevoia de a urma regulile societății – fetele se află într-un loc paradoxal între cele două, iar modul în care gestionează această tensiune se transformă odată cu maturizarea lor.
A recita din Milton trecând pe lângă spânzurătorile unde atârnau hoții, de-a lungul drumului de la Ipswich la Bath. Contrastul cromatic dintre trupurile învinețite și culorile vii – roșu și galben – ale veșmintelor lor. Culorile insuflă întotdeauna curaj și viață. În calitate de regizoare de teatru, v-ați imaginat cum ar putea fi reprezentate scenic anumite fragmente din roman?
Cred că am perceput întregul roman ca pe un film sau o piesă de teatru pe tot parcursul scrierii – ador senzația de a sta chiar în spatele lui Peggy și de a vedea totul prin ochii ei. Ca regizoare, am lucrat în stilul poor theatre, folosind doar corpurile actorilor și câteva obiecte pentru a crea sunetele și imaginile. Dacă l-aș regiza, probabil așa l-aș concepe! Dar cred de asemenea că acest stil m-a influențat și în scris, pentru că, în acel tip de teatru, trebuie să fii mereu receptiv la toate simțurile – iar speranța mea este ca și cititorii să simtă romanul ca pe o experiență imersivă.
Un roman de debut cu o remarcabilă forță narativă, apreciat și premiat, inclus de The Times în topul celor mai bune zece romane istorice din 2024. Ce v-a inspirat să vă începeți cariera literară cu un roman istoric? Care este rolul ficțiunii istorice în literatura contemporană?
Cred că întotdeauna aș fi scris ficțiune istorică, parțial pentru că iubesc istoria și petrec mult timp în muzee și clădiri istorice, descoperind scântei de inspirație adesea pe neașteptate, și parțial pentru că citesc multă literatură istorică. Suntem produsul trecutului nostru, iar mie îmi place să explorez cum am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi. A fi femeie astăzi, de pildă, înseamnă a face parte dintr-o tradiție și dintr-un set de așteptări care se întind până la epoca lui Peggy și Molly – femeia ca element decorativ, femeia ca obiect al privirii, femeia ca îngrijitoare. Următorul meu roman, Mrs Dickens, spune povestea puțin cunoscută a soției lui Charles și am descoperit că explorarea presiunilor legate de căsătorie și divorț într-o epocă în care miza era foarte mare a scos la iveală aspecte esențiale despre experiența maritală a femeilor din prezent. Consider că ficțiunea istorică este, în fond, un mod de a convoca „fantomele” trecutului – putem învăța atât de multe de la ele dacă ne apropiem de experiențele personajelor cu curiozitate și grijă, așa cum ne îndeamnă literatura de calitate.
