„Comisia Zürich” de Doina Popescu ot Brăila

Un articol de Natalia Onofrei

În copilărie vedeam aproape zilnic, la ora 21.00, un film cu rușii și nemții. Atât de multe am văzut (unele făcute chiar foarte bine), încât nu mai suportam nici cărți, nici filme, niciun fel de informații despre acest război. Deseori aveam și încă mai am vise în care sunt într-un film cu rușii și nemții, groaznice și lungi coșmaruri. Cred că am ajuns la vârsta la care rezist să reiau acest gen de lecturi.

La un moment dat m-a întrebat cineva dacă evenimentele descrise în carte sunt reale ori pură ficțiune. La rândul meu, am întrebat-o la fel pe autoare și îmi este rușine pentru prostia mea, de a fi întrebat un asemenea lucru. În fond, cine ar sta să inventeze aventuri cu dezertori, criminali de război din cel de-al doilea război mondial acum, la aproape optzeci de ani distanță de îngrozitoarea conflagrație când toți sunt concentrați pe urzeli de tronuri, dezvoltare personală și romane scrise numai de dragul descrierii cu ghiotura a unor scene de sex, mult-mult sex? Au scris despre ea (conflagrația mondială) mult și din perspective diferite nenumărați supraviețuitori din ambele tabere, inclusiv, ori mai ales, supraviețuitorii lagărelor de muncă silnică și exterminare. Au scris supraviețuitori, rudele lor care au ascultat povești dar și martori neutri ai vremurilor, de naționalitate ruși, francezi, englezi, polonezi, evrei, nemți și americani. Unele au fost scrise chiar și din punctul de vedere al soldatului nazist care s-a considerat o victimă ideologică a lui Hitler. Mai există un fel de autori: cei care scriu la distanță mare în timp despre nazism și cel de-al doilea război mondial, oameni care nu au stat de vorbă niciodată cu un supraviețuitor și văd totul idealizat, spunând cu subiect și predicat că Hitler a fost greșit înțeles și că lagărele de exterminare, gazarea, torturile și victimele nazismului, inclusiv morții pe câmpurile de luptă, nu au existat niciodată ci sunt invenții în scopul victimizării unei anumite nații.

De ce s-ar fi trezit Doina ot Brăila să scrie la distanță de aproape un secol despre câțiva dezertori criminali și oamenii care i-au căutat să-i pedepsească din cauză că cei dintâi au scăpat (precum mulți alții în haosul de după război) vigilenței autorităților? Oare din cauză că a cunoscut niște oameni la apusul vieții care nu mai aveau nimic de pierdut și au povestit secretele acestea vechi? A găsit niște documente? A auzit mărturii indirecte ale urmașilor? A întâlnit niște securiști pensionați care, de asemenea, se mai tem doar de moartea care îi așteaptă acasă cu coasa și lasă posterității vorbă despre fapte acoperite de vremi? Nu știm și sper că ne va povesti mai târziu, peste ani. Deocamdată, autoarea ne spune răspicat în nota de final că

„În afară de Terente, Răducanu și personajele istorice, singurul personaj real al acestei cărți este bunica mea dinspre mamă, Mihaica, norocul și bucuria copilăriei mele. (…) Orice asemănare a personajelor cărții cu persoane reale este pur întâmplătoare căci nu-i așa? – doar n-o fi un singur câine scurt de coadă!”

Această precizare, în opinia mea, ne spune fără loc de interpretare că scriitoarea își ia măsuri de precauție în ceea ce privește siguranța personală și se pune la adăpost de niște eventuale procese, întrucât povestește lucruri deosebit de grave. Însă cititorul are plăcuta ocazia de a-și sparge capul să înțeleagă și să interpreteze totul după intuiția, judecata, cunoștințele și convingerile proprii.

După această lungă dar necesară introducere, să vă povestesc despre carte în sine. Acțiunea începe, dacă nu punem la socoteală episodul scurt din 1982 în care Nicolae Ceaușescu își programează o întâlnire cu un cămătar internațional – Omul-Valiză – despre care circulau legende, reiau, acțiunea începe în iarna ultimului an de război – 1945. De fapt, evenimentele nu se întind pe o perioadă prea lungă de timp, romanul este dens, totul se desfășoară în ritm alert și, ce apreciez eu în mod special, autoarea nu te aruncă dintr-un fir al narațiunii sau un moment al povestirii într-altul năucindu-te, ci te face să înțelegi in două cuvinte, cu reală măiestrie și precizie unde și în care dintre ele te găsești – spirit de profesor de matematică!

Chiar din scena de început, în biroul lui Ceaușescu, remarc plăcerea autoare pentru detaliile spațiului. Veți descoperi descrieri poetice de-a dreptul și în încăperi – bordeie, cazărmi sau cantine improvizate în satele din apropierea liniei frontului, hanuri din munții Elveției, clădiri de epocă din buricul Europei sau conacele parveniților de după război care-și amenajau locuințele imitând clădirea Operei, precum și în natură, indiferent de vreme, anotimp, în localități de munte sau grădini și orașe.

Doina ot Brăila nu lasă cititorul să se chinuie singur, închipuindu-și locul desfășurării acțiunii, figurile și ținutele personajelor ci descrie cu vorba ei sănătoasă dar care se mlădiază în mod potrivit pe fiecare situație mobilele, personajele și ținutele lor. Nu rezist să nu vă dau un fragment în care ne descrie cu un umor nebun ținuta unui ofițer SS, pregătit să urce pe măgar ca să traverseze munții iarna:

„Dori, cu o alură princiară, purta cizme noi, de călărie, impecabil lustruite, pantaloni din piele croiți strâmți, pentru cizmă, sacou din piele dublat cu mătase fină, pălărie asortată asemenea, tot din piele, cu pană roșie de cocoș și legătură tot roșie la gât, după moda aviatorilor. Și – culmea eleganței! – în mâini mănuși subțiri de piele fină și o cravașă.”

Ar trebui să vă spun că descrierea ținutelor unde precizează uneori și modalitatea în care au fost făcute detaliile („meșterite cu iglița”), a felurilor de mâncare tradiționale nemțești, românești, elvețiene sau a altor scoverzi fine, a interioarelor unde se remarcă o cunoaștere bună a materialelor și a modei epocii, sunt o marcă puternică a autoarei alături de umorul sănătos care-și găsește loc și în cele mai tragice dintre scene și căruia nu cred să-i poată rezista cineva.

Trecând la personaje, am descoperit bogăție, abundență și intensitate în caracterele lor. Nu veți întâlni niciunul fad, șters, un om pe care să nu-l observi când trece pe drum. Toți sunt de o densitate ieșită din comun, cu personalități remarcabile ce pot fi catalogate drept pozitive sau negative, dar toate de neuitat! Deși cele mai importante două figuri, foarte bine conturate – Dobritza și Corvin sunt vârful Răului și al Binelui, celelalte personaje, destul de multe la număr, sunt și ele de neuitat și de neconfundat. Există autori care înnebunesc cititorul cu puhoi de nume iar acesta, bietul de el, se trezește dând paginile înapoi întruna ca să-și amintească pe care personaj de unde să-l ia însă cu Doina ot Brăila nu este cazul – nu poți uita pe nimeni. Fiecare descriere plastică se lipește de retină iar caracterul ți se colorează instantaneu în minte. Fiecare personaj e la fel de bine conturat precum cele două principale.

Personajele însumează cam zece naționalități, personalități diferite ale vremurilor, de diferite religii, profesii și niveluri de educație. În același timp, nu trebuie să vă așteptați la o polarizare clișeistică des întâlnită in romanele despre al doilea război mondial: evrei – victime, germani-naziști, elvețieni – neutri, aliați – eliberatori, intelectual – inteligent și moral, neșcolit – prost și decăzut etc.

În cazul personajului românului Corvin care poate părea singurul puternic idealizat, aș avea ceva de spus în mod special. Cred că este un portret al omului moral până în rărunchi, de educație arhaică dar care se află într-o dilemă etică profundă. În aceeași dilemă se regăsesc toți membrii Comisiei Zürich, cincisprezece la număr, însă toți acceptă că se află în incapacitatea de a duce la bun sfârșit planul lor de judecată și condamnare a criminalului Dobritza și decid să procedeze într-un fel care dă măsura moralității lor. Românul Corvin, însă, ordonanța cu puțină carte dar isteață și poliglotă a căpitanului Vlaicu prăpădit de mâna criminalului evreu și român Dobritza, urmărește până în pânzele albe ideea himerică a justiției, așa cum o înțelege el, definitivă și irevocabilă.

Unii ar putea afirma că își risipește viața ignorând femeia care-l iubește și neavând curaj s-o răpească pe cealaltă, cea iubită de el, din mâinile sorții fără noroc. S-ar putea spune că nu este în stare să ia decizia finală atunci când pune mâna pe criminal și aleargă după un ideal de justiție, fără a concepe să-și murdărească mâinile.

Eu voi spune, însă, că lumea aceasta are nevoie de eroi care predică idealul precum Ioan în deșert ca să aibă de unde să mai cadă până la viața dură și reală a oamenilor de rând. Dacă n-ar exista un vârf al idealului moral, nu am mai avea la ce ne raporta în ceea ce privește binele comun care ține unită în armonie o comunitate sau am pierde din vedere sensul vieții în general. Faptul că Răul scapă mereu, neputând fi eliminat și vântură lumea largă străpungând timpurile, nu ne mai îngrozește atât de tare câtă vreme știm că există și idealul moral neostenit care nu face compromisuri în slujba Binelui, traducându-se prin justiție în cazul de față.

Romanul este presărat cu meditații în legătură cu morala, binele și răul, despre sensul vieții și despre dragoste pe care Doina ot Brăila le pune în discursurile personajelor sale, indiferent de nivelul lor de cultură sau proveniență socială.

Ca și în „Terente, zodia zmeilor”, întâlnim țiganca care prezice viitorul personajelor principale. Cei mai avizați în domeniu ar putea încerca să prevadă chiar deznodământul romanului pentru că prorocirea este ca un buzdugan aruncat înaintea narațiunii.

Limbajul Doinei Popescu ot Brăila este unul viguros, bărbătesc aproape, atunci când descrie luptele corp la corp, crimele sau detaliile tehnice atunci când vorbește despre mașini și motoare însă schimbă registrul în mod corespunzător când ne creionează damele subțiri, saloanele de lux, discuțiile elevate, hainele și cosmeticele fine de la Geneva sau Zürich. Când acțiunea se desfășoară între români, cititorul are ocazia de a savura dialoguri fermecătoare în graiuri, presărate cu regionalisme și expresii locale care arată profunda cunoaștere a limbii române din partea autoarei, precum și a subdialectelor sale dar și a limbajului și argourilor din anumite pături sociale. Spre exemplu, din discursul țigăncii Rada: „Să mă lovească oftica și buba neagră, să mă umple rapănu’, să n-am parte de ziua de mâine, dacă am pus măcar o vorbă de la mine! Să-mi sară ochii, bre, Florică, să mă arză para focului dacă eu minț. Totul e aci, scris cu tărie in sorți!”

Nu mă pot abține să nu vă dau și un fragment care merge uns la inima mea, din vorba Ilincăi, mama lui Corvin de la Brăila:

„Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi și alte muște bete de catrința ei. Umblă după una supusă, mai puțin gureșă și mai puțin zglobie că după asta aleargă tot ce are crac de izmană din trei sate. Și, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap fuge de muiere prea școlită. Acuma, de! Ce ți-o trebui chiar deșteapta împărăției?”

Trag linie și pot spune pe scurt următoarele despre această carte: are acțiune care se precipită fără să obosească cititorul, are context istoric interesant in care sunt strecurate speculații in legătură cu societățile secrete și mâinile lor lungi care plasează oameni cheie în guvernele lumii ori lichidează pe alții făcând să pice avioanele ca muștele, are doar personaje puternice, bine conturate, are un limbaj care corespunde epocii și, după contextul social, este elevat, butucănos, colorat ori sexy. Nimic nu-i lipsește – nici dragostea, nici războiul, nici păcatul, nici sfinții.

Comisia Zürich de Doina Popescu-Brăila