„Cele trei fiice ale Evei” de Elif Shafak

Pentru Elif Shafak, ficțiunea poate să însemne libertate de creație, fluiditate, depășirea barierelor de timp, de spațiu, de gen. Este calea cea mai potrivită prin care autoarea își transmite ideile pe care le are despre atitudinea societății tradiționale față de femei, despre felul în care funcționează mecanismele misoginismului, despre folosirea instrumentelor puterii pentru a le reduce la tăcere pe femei, dar și despre o societate ale cărei fundamente să fie empatia, democrația, libertatea de gândire și de exprimare, libertatea sentimentelor, libertatea religioasă, transcenderea granițelor de orice fel. Personajele sunt implicate în fire narative adecvate unei arte orientale a suspansului, cu rădăcini în O mie și una de nopți, iar reflecțiile autoarei iau naștere din cunoașterea în detaliu a problemelor abordate, din experiență și din documentarea serioasă

În romanul Cele trei fiice ale Evei, apărut la editura Polirom, în anul 2020, în traducerea din limba engleză a Adei Tanasă, protagonista, Nazperi Nalbantoglu – Peri – ajunge să-și rememoreze trecutul, în urma unui incident de natură proustiană: găsirea unei fotografii vechi în poșetă, în urma unei încercări de jaf a cărei victimă este. Memoria involuntară o poartă pe eroină spre momentele cheie ale copilăriei și ale tinereții sale, prin care ea ajunge să-și explice punctul în care se află viața sa de acum. Personalitatea protagonistei se compune din fragmente, unite de dorința ei de a fi pe placul tuturor: cauză involuntară a decesului fratelui ei geamăn, în copilăria mică, apoi element pacificator între părinți cu convingeri de viață și de credință opuse, deși, în adâncul ei, se află de partea tatălui ateu, adept al emancipării prin studiu, împotriva mamei, credincioasă practicantă, atrasă, în studenția oxfordiană de profesorul ce-i validează înclinația spre interogația permanentă, dar care-i critică obiceiul de a se scuza pentru orice, pentru oricine, Peri își dă seama, la maturitate, că lipsa ei de implicare de o parte sau de alta a unei situații i-a determinat lipsa implicită de participare la propria viață, împotriva  voinței ei conștiente.  Determinarea de a-și lua viața în mâini se poate decodifica în finalul romanului (p. 452-455, cap. «Dressingul», p. 466-471, cap. «Cele trei pasiuni»): femeia este martoră, fără a fi observată, la o tentativă de atac în casa în care este invitată la cină cu familia și se ascunde în dressing; în loc să lase lucrurile să-și urmeze cursul, ea cheamă poliția, dar îl sună și pe profesorul Azur, cu care are o ultimă discuție, ce lămurește și împacă situația dintre ei, incertă de atâția ani. Gestul ei hotărât încheie cartea și îi subliniază decizia:

„Auzi sirenele apropiindu-se de conacul de pe țărmul mării. În doar câteva minute totul avea să se schimbe – un nou început sau un sfârșit prea timpuriu. Pe când mobilul scotea un ultim bip înainte să se închidă de tot, Peri deschise ușa dressingului și păși afară.” (p. 471).

Există două întâmplări esențiale care ilustrează calea de mijloc adoptată de Peri în viață. Prima dintre acestea se referă la „Pomul de Crăciun Islamic” (p. 338-340, cap. «Fulgul de nea»), pe care i-l dedică mamei sale, atunci când  părinții ajung să se certe din cauză că dorea un pom de Crăciun, cu care tatăl ei este de acord , dar pe care mama îl consideră o blasfemie:

„Prețioasele mătănii, pisici de porțelan și văluri de mătase ale Selmei (mama lui Peri, n.n.), cele din urmă tăiate în fâșii, îi împodobeau crengile. Chiar în vârf era o mică moschee de alamă, iar alături – echilibrată cu grijă – o carte de hadith-uri”.

A doua întâmplare se referă la refuzul ei de a depune mărturie pentru profesorul de seminar, Azur, în fața comisiei de etică, fapt ce l-ar fi disculpat de acuzele aduse, deoarece – îndrăgostită, respinsă și ajungând la încercarea de a-și lua viața – simte că s-ar implica într-o poveste ce nu-i mai aparține:

„Ea nu era actriță, ci simplă spectatoare. (…) Trebuiau să treacă ani buni până să-și dea seama că pasivitatea ei contribuise activ la distrugerea omului pe care-l iubea. Când îl trădase pe Azur, trădase adevărul” (p. 451).

În reconstituirea propriei vieți, Peri rememorează și relația pe care o are cu Dumnezeu, încă din copilărie, de când își observă părinții, de când își dă seama că frații cei mari pornesc pe drumuri diferite, determinate de religie (unul dintre ei, Umut, ajunge la închisoare pentru convingerile sale; celălalt, Hakan, este tradiționalist convins, intolerant, până acolo încât în noaptea nunții îi reproșează soției că nu este virgină, iar părinții acesteia o duc la medic pentru a-i face un test), iar tatăl ei îi oferă un carnet albastru pentru a ține un jurnal despre divinitate, religie și credință. Sigur că discursul subiacent narațiunii conține o pledoarie pentru toleranță religioasă, pentru libertatea individului de a pune întrebări și de a-și construi propria concepție despre Dumnezeu și de a stabili o legătură personală cu acesta, conform convingerilor sale, Peri și, mai ales, Azur fiind purtătorii acestor valori în cadrul romanului: „(…) în timp ce unii oameni erau credincioși înfocați, iar alții necredincioși înfocați, ea avea să rămână întotdeauna prinsă la mijloc” (p. 58), gândește Peri la un moment dat, iar profesorul Azur își dă seama mai târziu că „Peri, mai mult decât oricare alt student de la seminar, avea o dispută personală cu Dumnezeu” (p. 446).  Atât de personală, încât, în final, în timpul convorbirii telefonice dintre o Peri matură, din prezent, și profesor, ea recunoaște că acesta devenise prin iubire o imagine ideală, pe care o adora aproape religios, fapt despre care își dă seama că fusese o greșeală ce provocase dizgrația profesorului.

Mai mult, Peri își dă seama de importanța credinței și a religiei pentru femei. Astfel, dacă pentru mama ei, credința este un sprijin într-o căsnicie pe care nu și-a dorit-o (soțul alcoolic) și un mijloc de a face față pierderii (moartea fratelui geamăn al lui Peri, la vârsta de patru ani), ea nu înțelege aceste sentimente pentru un Dumnezeu pe care nu și-l poate explica, în plus, se consideră vulnerabilă, ca femeie, în fața unor tradiții generate de convingerile religioase ale celor din jur, în situația în care asistă la scandalul iscat pentru soția fratelui ei.

Dat fiind că perspectiva narativă îi aparține lui Peri, romanul ilustrează prin intermediul protagonistei și al prietenelor ei din studenție, trei raportări feminine la Dumnezeu, respectiv, religie, și la viață, care, împreună, formează arhetipul biblic, pe Eva: Mona – credincioasa practicantă, Shirin – necredincioasa „înfocată”, Peri, după cum am văzut, nehotărâta. Fiecare dintre ele are prejudecăți împotriva celorlalte, Shirin considerând, previzibil, că religia este o constrângere, Mona, asimilând lipsa de credință lipsei de morală, iar Peri încercând să armonizeze antagonismele, dar cu preferință pentru Mona, care are o fire mai puțin explozivă decât a lui Shirin.

Ficționalizarea chestiunilor sociale, politice și religioase pe care autoarea le abordează este evidentă în partea din roman rezervată prezentului, înfățișată de asemenea din unghiul de vedere al lui Peri. Conținutul acestei părți ar fi determinat-o la un moment dat pe scriitoare să-și intituleze cartea „The Last Supper of the Turkish Bourgeoisie”^[1], acesta rămânând rezervat unui capitol din originalul în limba engleză^[2]. Aceeași modalitate a deconstrucției identitare, de această dată la nivelul unei întregi societăți, pune cititorul în fața unor probleme de actualitate: polarizarea anti-islamică de la începutul mileniului al treilea, alunecarea spre fundamentalism și autocrație, creșterea gradului de intoleranță față de ceea ce înseamnă diversitatea, lipsa de deschidere spre opiniile celuilalt, drepturile femeilor, islamul confruntat cu atentatele de la 11 septembrie, relațiile dintre Orient și Occident, complexele pe care le resimte o cultură estică divizată între dorința de a fi modernă, după model occidental și tradiția orientală, musulmană, idei pe care le întâlnim și în articolele, interviurile și scrierile nonficționale ale lui Elif Shafak.  Sunt puse de asemenea în discuție stereotipurile generate de dominanta unui grup sau al altuia: așa cum se plânge Mona, prietena lui Peri, colegilor de la Oxford li se pare că pentru ea purtarea vălului reprezintă o constrângere, însă nu este decât o alegere personală, nici măcar comună cu a celorlalți membri ai familiei – părinții ei nu erau musulmani practicanți, mai mult, aceștia au trăit în America, s-au mutat înapoi în țara de origine, dar au revenit în America, obișnuiți fiind cu libertatea de a face alegeri a occidentalilor. Toate acestea conturează imaginea burgheziei istanbulite prezente la cină și la care invitații, nu întâmplător, nu sunt identificați cu numele, ci prin însușirea dominantă: omul de afaceri, jurnalistul, mediumul, arhitectul, femeia din PR, etc., dat fiind că reprezintă simboluri ale Istanbulului, la fel cum orașul reflectă modul de gândire turc, în general.

La fel ca la alți autori turci – cel mai bun exemplu fiind în acest sens fiind Orhan Pamuk – la Elif Shafak Istanbulul este un supra-personaj, zgomotos, contrastant, complex, exasperant, atrăgând și respingând în egală măsură, dezamăgind, de cele mai multe ori, dar față de care nu este posibilă distanțarea sufletească. Deosebirile pe care Peri le observă între Istanbul și Oxford subliniază tema exilului și a inadaptării, dar și preferința protagonistei pentru atmosfera de studiu și de libertate din orașul universitar:

„Primul lucru care a surprins-o pe Peri la Oxford a fost tăcerea. Era, și a continuat să fie în lunile următoare, singura ciudățenie cu care îi venea greu să se obișnuiască – lipsa zgomotului. Istanbulul era nerușinat de gălăgios, zi și noapte (…). Istanbulul, la fel ca natura, nu putea suferi golurile” (p. 152).

Cartea este structurată în patru părți, fiecare dintre acestea are un număr diferit de capitole, cu titluri ce exprimă esențial și simbolic o etapă din viața personajelor sau un sentiment, o certitudine, o idee a protagonistei: «Străina pitorească», «Cina cea de taină», «Fulgul de nea», «Zgomotul absenței lui Dumnezeu».

În final, așa cum mărturisește în «Mulțumiri», scriind despre Peri, Elif Shafak scrie despre Istanbul și Turcia, cu referire însă la întreaga societate contemporană, de pretutindeni:

„Țara mea natală, Turcia, este o țară-fluviu, nici solidă, nici stabilă. Cât am scris acest roman, fluviul acela s-a schimbat de nenumărate ori, curgând cu o viteză amețitoare. (…) Țările natale sunt iubite, fără îndoială, însă uneori pot fi și exasperante și înnebunitoare. Totuși, am ajuns să aflu că pentru prozatori și poeți, care pun sub semnul întrebării, iar și iar, granițele naționale și barierele culturale, există cu adevărat doar o țară natală, perpetuă și portabilă. Țara Poveștilor” (p. 473-474)

Cele trei fiice ale Evei de Elif Shafak

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Traducerea: Ada Tănasă

Nr. de pagini: 480

ISBN: 978-973-46-8158-7

Cartea poate fi cumpărată de aici.