Cehov și tentația experimentului – 3 surori în regia lui Peter Kerek

„Trebuie să trăim!”

Experimentele teatrale ale lui Peter Kerek din ultimii ani te trimit cu gândul la spațiul gol al lui Peter Brook și laboratorul lui Grotowski, uneori îți aduci aminte și de nebunia lui Artaud. Despre toate acestea la un loc și despre nimic din toate acestea, un paradox marca Kerek. Hamlet și 3 surori sunt două spectacole născute din nevoia de a experimenta, dar nu de dragul experimentului, ci în ideea de a refundamenta actul teatral în sine, constructul spectacular ca produs final nu mai trebuie să aparțină în exclusivitate celor implicați direct în aducerea lui la scenă deschisă, ci (și) spectatorilor; simbioza devine stare de fapt, iar scena ca loc își pierde limitele fizice și se transformă într-un loc al posibilității. De aceea, un astfel de spectacol poate să nu placă, poate să creeze disconfort, reacții agresive etc. Actorii se folosesc de toate acest răspunsuri și le integrează în fiecare mișcare, gest și suită de replici. De aceea, două reprezentații pot să pară extrem de diferite, deși fiecare gest sau relație dintre personaje este gândită milimetric.

Dacă Hamlet s-a jucat în sala de pe Sfinții Apostoli, sală potrivită pentru tot felul de încercări teatrale, 3 surori a avut premiera la Teatrul Țăndărică, din rațiuni ce țin de pandemia de coronavirus. S-a simțit imediat distanțaCehov fizică dintre public și scenă, iar intimitatea creată ad-hoc în sala de la unteatru devine un simplu deziderat. O presiune uriașă asupra celor trei actrițe, din acest punct de vedere, dar asumată total și convertită într-un soi de energie constructivă care ajută mult la menținerea spectacolului în orizontul experimentului reușit. Trei personaje care se demultiplică în funcție de momentul (in)acțiunii și capătă chipurile și gesturile a tuturor celorlalți parteneri de dialog(uri). Prezențe concrete, cele trei surori se transformă, intră în pielea personajelor masculine, le dau forță și corporalitate, substanță și rost în economia spectacolului.

Dacă vezi pentru prima oară o montare după Trei surori a lui Cehov, s-ar putea să ai o mare dificultate de înțelegere, generată de percepția adecvată a fiecărui rol în parte. Pe de altă parte, să nu uităm că mulți dintre cei care vin la teatru nu citesc în prealabil (și cu atât mai puțin după) textul. Deci, din această perspectivă, relațiile dintre cele trei surori și marele absent – tatăl acestora – dar și dintre cele trei și toți ceilalți care vin și/sau pleacă din casă s-ar putea să fie dificil de detectat. În acest caz, spectatorilor le rămâne să aprecieze ca atare jocul actrițelor – capacitatea de a schimba rapid rolurile, de a face contre emploi sau travesti fără să schimbe hainele. Dacă la Trei surori în regia lui Radu Afrim vorbim despre un scenariu (nefiresc) de liber, care-i permite regizorului să îmbrace povestea, să o așeze într-un context socio-politic specific, să-i dea sens și culoare conflictului, la Peter Kerek vorbim despre o absență totală a oricărui reper spațio-temporal, de o redimensionare a personajului, fără ca acesta să-și piardă rostul în economia textului. Până la urmă, spectatorul iese din sală cu o idee clară despre fiecare dintre cele trei surori: Olga, Mașa și Irina devin prototipuri/arhetipuri de personaj, constructe autonome născute din suite de gesturi milimetric studiate. De la un punct încolo, scena se umple, nu doar de umbre(le trecutului), ci de viață, de reacții la plecările oamenilor din viețile celor trei (de fapt, este vorba despre o singură viață descompusă în trei mai mici parcursuri). Muzica, de fapt, fragmente sonore atent decupate din universuri sonore care aparent n-au nimic în comun, ține loc de conflict; așa devine posibilă dramaturgia.

Credit foto: Sorin Florea

Patru scaune și trei corpuri. Cel de-al patrulea scaun devine pivotul acțiunii, epicentrul acesteia, locul transformărilor și al permutărilor. Lumina ascunde planul secund și astfel una sau alta dintre cele trei surori devine personaj central. În viziunea lui Kerek nu există ierarhii ale personajelor, toate sunt importante în economia spectacolului; în memoria celor din sală vor rămâne cele trei surori, Verșinin, Anfisa și fratele celor trei surori; celelalte personaje sunt cu adevărat secundare, de aceea nici Kerek nu le dă consistență și vitalitate.

Cristina Casian, Florina Gleznea și Mădălina Anea sunt într-o simbioză perfectă, se simt reciproc și transformă spațiul gol al scenei într-unul viu, al poveștii celor trei surori. Sunt curioasă cum ar arăta o reprezentație în sala de la unteatru, căci rămân convinsă că spectacolului acesta o astfel o sală îi trebuie. Maturitatea profesională a celor trei actrițe este completată într-un mod fericit cu nevoia de a experimenta a regizorului și cu dorința de a explora intertextualitatea. Spectatorului nu-i rămâne altceva decât să intre în jocul celor trei și să înțeleagă, pe fond, că „trebuie să trăim”.

O reîntoarcere la teatru curajoasă. unteatru își asumă cu 3 surori în regia lui Peter Kerek un nou început, căci despre întoarcerea la ceea ce-a fost nu mai poate fi vorba. La Moscova! devine sinonim pentru La teatru! Să mergem la teatru!