„Casa Suțu palatul și fantomele sale”. O analiză

Nazen Ștefania Peligrad este absolventă a Universității Naționale de Arte din București și autoare a unui doctorat în cadrul Facultății de Istorie, Universitatea din București, curator în cadrul Muzeului Municipiului București, precum și autoare a numeroase articole de specialitate. În anul 2024, a publicat monografia Casa Suțu palatul și fantomele sale, la Editura Vremea, în colecția Planeta București, coordonată de Silvia Colfescu.

Cartea debutează cu Omagiul familiei, un cuvânt-înainte scris de Radu Negrescu-Suțu, membru al emblematicei familii boierești și aristocratice Suțu, care aduce necesare clarificări ale originilor și membrilor familiei din care provine. Analiza autoarei se împarte pe două paliere, de la macro spre micro, de la Orașul spre Palatul, fiind interesată să contureze imaginea generală a locului în care ajunge, se statornicește și evoluează familia Suțu pentru ca mai apoi să surprindă detaliile legate de palatul care le poartă numele și care oferă și azi Bucureștiului o notă aristocrată. Sursele folosite de istoric variază de la lucrări generale și speciale, la articole și surse digitale, toate folosite cu acuratețea specifică cercetătorului serios. Astfel, cititorul este introdus în atmosfera Bucureștiului, acest oraș care în secolele modernității a evoluat între Orient și Occident, între puterea suzerană și ampla sa privire spre Franța imperială, a cărei capitală va deveni sursă de inspirație pentru ceea ce avea să devină Micul Paris. Arhitectural și cultural, Bucureștiul pășește timid, dar sigur pe calea adoptării modelului vest european, mai ales prin intermediul marilor familii boierești românești al căror scop devenise occidentalizarea, fapt evident și la nivel instituțional, după cum susține autoarea:

Secolul al XIX-lea s-a caracterizat și prin imitarea structurilor instituțiilor pariziene. Această imitare a existat dintotdeauna, cea mai semnificativă etapă fiind după cucerirea independenței din 1877 și proclamarea Regatului din 1881, și se încheie după cel de-al Doilea Război Mondial.

În acest spațiu, pe strada Colței, nr. 41, Palatul Suțu se profilează pe un fundal peisagistic unde picturalitatea atmosferei ulițelor înguste și întortocheate era animată de forfota mulțimii. Însă, până a ajunge la construcția și viața palatului, istoricul consideră necesară o ilustrare a poveștii, istoriei familiei Suțu despre care cititorul află că era originară din Epir, mai precis din Souli, dintr-un amalgam de legături cu alte familii importante ale vremii, înrudite, pe departe, chiar cu ultimul împărat bizantin, Constantin XI Paleolog. De asemenea, există controverse legate și de semnificațiile numelui familiei care în unele surse figurează ca provenind de la termenul soutzis (lăptar), iar în altele de la termenul siuddzia ( în limba turcă – curaj). Oricare ar fi originea numelui, cert este că, de-a lungul timpului, familia boierească a stabilit legături trainice în numeroase colțuri ale lumii, înrudindu-se cu familii nobile belgiene, franceze, braziliene, engleze, etc. În spațiul românesc, familia se va remarca în timpul domniilor fanariote, apărând astfel și Costache Grigore Suțu, mare logofăt în Țara Românească, ctitorul Palatului Suțu din București. Proprietățile familiei Suțu se vor întinde pe o suprafață mai mare a spațiului românesc, mai mult în perioada 1829-1834, Constantin Grigore Suțu a fondat satul Suțești, în apropierea orașului Brăila. Portretele de epocă ne ilustrează membri familiei la confluența dintre ideile orientale și occidentale, pășind, însă, în arealul occidental spre mijlocul secolului al XIX-lea. Moștenitorul lui Costache Suțu și al soției sale Lucsandra Suțu, născută Racoviță, a fost Grigore Suțu, căsătorit cu Irina Suțu, născută Mosco, fiica bancherului Ștefan Mosco, iar în timpul vieții lor, Palatul Suțu avea să devină epicentrul mondenităților bucureștene.

Revenind la Irina, aceasta s-a căsătorit la 16 noiembrie 1856 cu Grigore Suțu, care avea rangul de paharnic. Cununia a avut loc la biserica Răzvan, ce se afla pe Calea Moșilor, fiind ctitorită de boierii Cojești. Actul de cununie a fost eliberat de protopopul Sachelarie al bisericii, nașii fiind părinții Suțu, iar slujitor părintele Nifon.

Cuplul Grigore și Irina Suțu apar în numeroase portrete de epocă, formând o pereche total nepotrivită și atipică prin eleganță și extravaganță. Văzuți pe șoseaua Kiseleff sau gazde ale balurilor de neuitat din București, cei doi atrăgeau inevitabil privirile. Balurile de la palat reprezentau și botezul acceptării în rândul aristocrației, fiind invitat inclusiv cuplul princiar și apoi regal, Carol I și Elisabeta de Wied.

La Palatul Suțu erau baluri în fiecare duminică, unde gazdele păstrau un anumit protocol: Grigore își primea invitații de sus, din capătul scării, iar Irina avea o grijă deosebită pentru invitați.

Mai mult, balurile nu erau singurele evenimente organizate de familia Suțu, ci se organizau serate muzicale și comedii de salon, toate în limba franceză. Fotografiile de epocă o surprind pe Irina Suțu cu o vestimentație extrem de impunătoare, inspirată din Franța medievală, rochii voluminoase din crinolină și hermină, voal și pietre prețioase. Vara, însă, reședința familiei se muta în vila de la Sinaia, unde joia se organizau concerte, iar duminicile serate dansante. Astfel, obiceiurile bucureștene se păstrau. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, privind imaginile din acea perioadă, se poate observa o schimbare semnificativă a modei. Femeile rămâneau adepte ale modei franceze, în timp ce bărbații au înclinat spre tipul de dandy englez (haine închise la culoare, din materiale rezistente la murdărie).

După moartea Irinei Suțu, se așterne tăcerea peste palatul atât de animat altădată. Grigore, îmbătrânind fără moștenitori, i-a cedat moștenirea generalului Constantin Suțu, nepotul său din Grecia, acceptând să se stabilească în România. Acesta din urmă va lăsa palatul moștenire fiului său, Grigore, iar apoi către un moștenitor al acestuia, Constantin.

Povestea palatului este, în sine, fascinantă. Pământul pe care a fost ridicat făcea parte din proprietatea cantacuzinească, danie a lui Matei Basarab către Elina. Construcția a fost una anevoioasă, schimbându-se arhitecți și constructori și acordându-se o atenție deosebită detaliilor care îl particularizau, în primul rând, prin stema familiei, prezentă atât pe porți, cât și pe fronton. Dacă în secolul al XIX-lea, mai ales în a doua jumătate, a strălucit prin amploarea sa, la începutul secolului XX, Palatul Suțu a devenit sediu pentru diferite instituții, pierzându-și treptat strălucirea. Odată cu instaurarea regimului comunist, construcția a intrat în vizorul autorităților, discutându-se chiar demolarea sa. Însă, după 1948, palatul devenea sediul Institutului de Construcții. Astăzi, Palatul Suțu găzduiește Muzeul Municipiului București, păstrând încă farmecul timpurilor apuse.

Casa Suțu palatul și fantomele sale se constituie într-o emblematică întoarcere în timp, într-o amplă privire asupra trecutului. Aducerea la suprafață a poveștilor construcțiilor vechi din București contribuie, în mod direct, la salvarea și conservarea lor, chiar dacă unele au fost iremediabil pierdute în negura timpului.

Casa Suțu palatul și fantomele sale de Nazen Ștefania Peligrad