Perspective

Cărțile scriitoarei Rachel Cusk sunt greu încadrabile într-un gen anume, căci nu respectă canoanele îndeobște cunoscute. Autoarea este tradusă la noi cu trilogia alcătuită din romanele Schiță, Tranziție și Excelență, dar și cu cea mai recentă carte a sa, Parada, care în 2024 a obținut prestigiosul Goldsmiths Prize.

Una dintre temele predilecte este feminitatea, implicit corpul feminin în raport cu maternitatea, familia și arta. O temă de actualitate, provocatoare, abordată frontal, curajos.

Deși structurată pe capitole, cartea se dezvoltă mai degrabă ca un eseu în care pasajele monologate alternează cu cele dialogate. Narativul este premeditat firav, mai degrabă un pretext pentru jocul ideilor: un bărbat se sinucide, aruncându-se de la balconul muzeului în ajunul unui eveniment cultural important; un pictor decide să își schimbe radical stilul; o femeie se simte destabilizată când o alta o atacă brusc pe stradă; doi frați se simt amenințați, într-un mod atipic, de propria mamă, care i-a crescut fără iubire etc. Personajele se succed, dispar și revin „în scenă” fără tranziție, „parada” lor însoțind, mai mult sau mai puțin evident, „parada” ideilor angajate în dezbatere. Personajele nu au, în afara unei minimale identități, nici chip și nici nume, cel mult inițiale, puține fiind identificabile prin prenume. Nu este, așadar, o carte sau o lectură comodă. Este o carte – cactus, așa cum inspirat se deduce din imaginea de pe coperta 1 a variantei românești. O carte care înțeapă și te scoate din zona de confort, care dinamitează prejudecăți și locuri comune în ceea ce privește imaginea și rolul femeii în cuplu, în societate, în artă.

Pictor mediocru inițial, artistul G începe să fie „potopit cu o serie nouă de premii și onoruri” pentru „picturile răsturnate”, ca și cum anormalitatea ar fi nu doar ceva inedit, ci și noua ordine a firescului artistic. Singura cu adevărat contrariată, chiar rănită de acest stil de a picta, este soția lui G, care traversează o criză de feminitate, inclusiv la nivel corporal. Pictând-o nud, soțul ei părea „că îi furase ceva”: corpul ei tânjea după afecțiune naturală, după viața sexuală de cuplu. Nici profesional ea nu se simte împlinită, trăind în umbra realizărilor lui, ca soție și mamă a copiilor. Captivă în picturile soțului, femeia simte că se chircește treptat și se sufocă.

O femeie este atacată pe stradă de o altă femeie, fără un motiv anume. Actul în sine are tot felul de urmări la nivel cognitiv și afectiv: cea lovită disecă întâmplarea, se învinovățește, își pune tot felul de întrebări care o torturează. Lumea pare cu susul în jos, potrivit replicii primite de la o prietenă. Femeia care a lovit e văzută ca o geamănă întunecată, o alteritate căreia „îi fusese refuzată existența” încă de la naștere.

Pictorița G este o femeie și o artistă complexă, contradictorie. Feminitatea ei nu rezidă în canoanele știute, nu e debordantă, aspectul fizic și vestimentar e mai degrabă neglijent. Are soț și copil, tablourile îi aduc bani. Situația este cumva răsturnată: nu bărbatul aduce bani în casă, soțul se lasă întreținut de soție. El este fotograf, iar cele mai multe fotografii o înfățișează pe fiica lor, un copil extrem de expresiv. Autoarea inserează, contrapunctic, o scurtă, dar elocventă, istorie de familie, în care pictorița a fost crescută fără o reală afecțiune parentală, apoi viața o aruncă de colo-colo, are unele slujbe mărunte, amoruri pasagere, „ani nesăbuiți” în care acumulările alcătuiesc structura artistică și viitoarele pânze. Sexul cu tot felul de bărbați constituie pentru ea o supapă, o linie care marca eliberarea de corpul în care se simțea perpetuu captivă: „Constatase că atunci când făcea sex se elibera pentru o vreme de ura față de corpul ei, dar mai întâi fusese nevoită să-și depășească teama de dezgust” (pag. 56). Pictura, mersul la expoziții, arta în general o ajută să devină femeie, „o feminitate socială, nu una sexuală”, deci nu feminitatea care are legătură cu corpul, cu înfățișarea. Și maternitatea i se pare tot o închisoare, o corvoadă care-i sabotează permanent „sinele muncitor”, ipostaza artistică.

Directoarea muzeului de unde s-a aruncat în gol bărbatul sinucigaș are sentimente amestecate: vinovăție, îngrijorare și iritare că tot evenimentul cultural la care ea și echipa au lucrat de zor se vede brusc zădărnicit de cercetările forțelor de ordine în ceea ce privește incidentul nefericit. Ca soție și mamă, directoarea trece printr-o criză de natură conjugală, separându-se de fostul soț, împreună cu fata, locuind amândouă pe o insulă. Bărbatul însă o hărțuiește zilnic la telefon.

Mauro și fratele său resimt consecințele unei copilării oarecum nefericite din cauza mamei lor, care n-a renunțat la o posibilă carieră de scriitoare în favoarea ipostazei materne, nereușind, de fapt, nici una nici alta, neîmplinire erozivă la nivel afectiv și relațional pe termen lung. Mauro își amintește o ușă pe care mama lor o încuia mereu când se retrăgea în camera respectivă; copiii aspirau să deschidă ușa-barieră, să-și îmbrățișeze mama, dornici de afecțiunea ei.

„Sigur că amintirea acelei uși și a felului în care mă simțeam stând în fața ei nu m-a părăsit niciodată, dar cu timpul semnificația ei s-a schimbat. Ușa era de fapt o ușă către mama, iar ea o încuia în speranța că se va putea exprima, însă exprimarea nu a venit” (pag. 132).

Femeile-artist, în opinia lui Mauro, nu ar trebui să fie mame:

„Mama mea voia să fie scriitoare și întotdeauna ne-a învinovățit pe noi, copiii, pentru că nu a reușit să fie” (pag. 132).

Pe de altă parte, un alt personaj-femeie, Betsy, crede că „dacă ești alb, ești bărbat”, atunci „lucrurile îți cad pur și simplu în poală”, adică există discriminare de gen și de rasă, jurnalista împrumutând astfel o parte dintre ideile și preconcepțiile pictoriței G.

Întrebările și răspunsurile în avalanșă din această carte rămân deschise. Condiția femeii, de asemenea. De-a lungul secolelor, oricâte schimbări au fost în ceea ce privește statutul femeii în general și al femeii-artist sau cercetător în special, acesta a rămas cumva vulnerabil, sabotat nu atât de lumea bărbaților, ci și – ce trist! – de lumea semenelor, a femeilor educate în spirit patriarhal, a femeilor lipsite de curaj și de inițiativă…

Parada de Rachel Cusk