Casa fără țară. Strada Spătarului 17. O analiză

Roxana von Kraus este scriitoare de origine română, născută la București. În 1975, a reușit să părăsească țara, plecând spre Statele Unite ale Americii unde s-a și stabilit. În America, și-a continuat studiile la Boston și Harvard University, ajungând finalistă la Iowa Writer’s Workshop. A debutat în limba română cu volumul de față, memorialistic, Casa fără țară, publicat la Editura Vremea, în 2025, în colecția Planeta București.

Cartea este una a rememorării, corelării unor povești personale cu ale celor cunoscuți, din timpuri necunoscute. Dar, cel mai important, este un tablou al griului adus de regimul comunist în România, regim politic de care autoarea a dorit să fugă cât mai departe, în America, acolo unde era convinsă că această caracatiță nu avea cum să își întindă tentaculele. A scris cu disperare scrisori în străinătate, a cerut o ieșire din claustrofobia în care trăiau cu toții și, într-o zi, a scris o scrisoare către însuși președintele Gerald Ford, de la el venindu-i și salvarea. A lăsat în urmă o casă, o familie, o țară întunecată. I s-a lipit de retină ultima imagine din această țară a nimănui sub forma următoarei amintiri.

Aeroportul Internațional Otopeni era în întuneric […] Era însă gol, rece și întunecat. O femeie într-un halat gri spăla coridoarele cu un mop făcut din pijamale rupte, și o găleată de tablă cu apă murdară. Ăsta a fost ultimul sunet pe care l-am dus din București – clinchetul metalic pe ciment.

Povestea Roxanei von Kraus este scrisă ciclic. În Prolog invocă momentul plecării și sentimentele care au încercat-o la momentul izbucnirii revoluției, atunci când ea era atât de departe, precum și prima revenire în 1991, pentru ca în paginile următoare să urmeze o cronologie genealogică, care pornește cu anul 1914, în preajma debutului Primului Război Mondial, urmărind an după an viețile bunicilor, părinților săi, viața sa și a tuturor celor ale căror existențe s-au perindat prin Strada Spătarului 17, ajungând la clipa plecării și revenirii. Această ciclicitate conturează, de fapt, un tablou întreg, fără cusur. Povestea tuturor poveștilor de viață înghesuite în ea, atâtea portrete, atâtea destine, toate marcate de istoria pe care le-a fost dat să o trăiască. Astfel, pentru cititor această carte este o suavă călătorie peste timp și vremuri.

Primul personaj intrat în scenă este bunica Eugenia Belloiu, soția lui Dumitru Belloiu, bunicul meu, era un bărbat frumos și veșnic îndrăgostit. De obicei de soția lui. Eugenia era o femeie elegantă, îmbrăcată într-o rochie de cașmir gri, cu un cordon verde-olive și pantofi trotteur din piele fină. Povestea ei prinde contur pe malul Mării Negre, în Constanța, într-o casă rafinată, curată, stăpânită de această femeie strașnică, care i-a intrat în viață lui Dumitru cu un vals și un zâmbet. Ca dar de nuntă au primit un munte transilvănean cu două lacuri azurite, izvoare de apă minerală, pajiști de flori sălbatice, brazi și crevase agățate de cer. Viața le va fi cu de toate, mărginită de istorie și geografie, deopotrivă. Și-au început existența împreună la finalul idealizatei Belle Époque, într-un port levantin și au ajuns, forțat, într-un București asediat de Armata Roșie și de decadența adusă de noul regim politic. Au avut patru copii, pe Ion, primul născut și tatăl autoarei, pe Mihai și Titi și pe Viorica. Drumurile li se vor separa, fiecare își va duce propria povară, dar toți aveau să fie marcați de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, care, deși i-a lăsat în viață, le-a mutilat sufletele pentru totdeauna prin tot ce a adus după el.

În vara anului 1941, România s-a alăturat Germaniei în invazia Uniunii Sovietice, iar timpul s-a oprit. Ion avea douăzeci și nouă de ani când a primit ordinul de mobilizare pe frontul rusesc. Eugenia și-a pierdut respirația. «Ce se întâmplă acum?», s-a întrebat uitându-se la rucsacul fiului ei cu ciorapi de lână, chiloți tetra, cămăși și pantaloni de camuflaj. Când era gata să iasă pe ușă, Eugenia i-a strecurat în mână o icoană mică a Fecioarei Maria. «Păstreaz-o mereu cu tine, dragul mamii.»

Pe 23 august 1945, bunica Eugenia vedea Armata Roșie intrând ca-ntr-un regat. Granițele abia trecute păreau de mult uitate și soldați beți de mireasma victoriei ocupau orașul ca hoardele lui Genghis Khan. Aveau să rămână până în 1958 când liderul sovietic, Nikita Hrușciov, le va cere retragerea. Au fost nevoiți să plece, să își lase viața și marea în urmă. Picase Cortina de Fier, așa cum anunțase Winston Churchill – de la Stettin în Marea Baltică la Trieste în Marea Adriacă. Casa lor va deveni clădirea din Strada Spătarului 17, a lor și a mai multor altor familii care s-au perindat în deceniile următoare. Casa avea subsol, parter, etajul întâi și mansardă. Aceasta păstra aerul vremurilor abia stinse și era pregătită să se adapteze cerințelor stalinismului în România. Bunicii autoarei au ocupat etajul unde Eugenia ieșea pe terasă și-și imagina marea peste acoperișurile Bucureștiului. Nu a durat mult și Dumitru, bunicul, a făcut infarct. A plecat dintr-o lume care devenea din ce în ce mai neagră asemenea geamurilor mașinilor politice care înghițeau oameni și destine. Cu durere, Eugenia și-a continuat viața păstrându-și eleganța și autoritatea. Tânjea după viața ei trecută, după orânduirea antestalinistă, se lega de mănușile și pălăria sa elegante ca de singurul fir al trecutului, cu ele stătea la coadă la ouă, lapte și hârtie igienică. Lumea noua nu avea nevoie de eleganță, ci de uniformizare, aceeași nuanță de gri la toți. Din acea perioadă, autoarea își amintește că atunci când a împlinit 18 ani a primit un cadou făcut cu dragoste și sacrificiu de bunica sa: un kilogram de zahăr și un litru de ulei de floarea-soarelui, obținute după ore de stat la coadă.

Când am împlinit 18 ani, mi-a dat un kilogram de zahăr și un litru de ulei de floarea-soarelui drept cadou de ziua mea. Am fost impresionată și îndurerată că această femeie elegantă mi-a dăruit orele ei de umilință din acea lume dementă.

Tinerețea autoarei a fost profund marcată de acest regim politic maladiv. Aveau șapte metri pătrați de persoană, împărțeau totul, mai ales greutățile care traversau pereții, iar singura lor evadarea era cititul. Îi făcea să evadeze, să respire, să simtă aerul libertății. La parter, erau depozitate cărțile interzise, protejate cu riscul pierderii vieții.

Citeam cu disperare. Cărțile ne aduceau într-o altă viață, într-un alt timp. Mama cumpăra fiecare carte nou publicată și în apartamentul lui Betty de la subsol găseam cărțile vechi, interzise.

Dincolo de detaliile propriei vieți, autoarea păstrează și evocă fragmente din viețile celorlalți locatari ai casei. Dramele lor, durerile și fricile susurate cu apa dată drumul sau telefonul acoperit cu perne. Le oferă vocea pe care și-au pierdut-o. Nu îi lasă să pice complet în uitare. Ca ei sunt milioane de oameni a căror voce s-a pierdut definitiv, cărora timpul nu le-a mai dat dreptul să depună mărturie despre criminalitatea comunismului românesc și al călăilor săi. Pe unii dintre cei fără voce i-a văzut prima dată în drum spre mare. Săpau Canalul Dunăre-Marea Neagră, erau deținuții politici. Printre ei se afla și Ilie, prietenul tatălui său. Ilie fusese doctor anestezist la Spitalul Central din București. Vina lui? Într-o noapte de gardă a făcut un banc cu Stalin. Una dintre asistente era informatoare. Consecința? Zece ani de condamnare la Canal.

După finalizarea studiilor universitare, autoarea a dat un examen de ghid și a fost repartizată la o trupă de actori britanici. Nu s-a putut bucura prea mult. Trebuia să devină informatoare, să spună la Securitate tot ce se vorbea. Prețul refuzului a fost concedierea. Motivul? Nu ești bună! Un răspuns categoric. Aveau nevoie de altceva și de altcineva. În 1974 a obținut un post de interpretă la CEPECA. A fost a doua mare umilință din abia începuta sa viață de adult. A fost echivalată cu un nimic. A fost concediată, din nou, de data aceasta de directorul Găman, o creatură a regimului.

Tovarășul Găman era o sursă de inspirație pentru partid. Avea o Dacie albă și acoperea scaunele mașinii cu prosoape de plajă pentru a proteja plasticul de dedesubt. Ținea fotografia președintelui Ceaușescu pe birou și nu înțelegea niciodată de ce experții americani îl complimentau pentru fiul său adult.

Decizia de concediere a luat-o în America să îi amintească de ce a plecat din România. Salvarea i-a venit de la Ambasada Americii și de la scrisoarea pe care a avut curajul să i-o scrie președintelui american. Pe 22 decembrie 1975, după ce i-a pupat pe toți și a stabilit cu tatăl său un cod pentru a-i informa că a ajuns cu bine în RFG, tânăra Roxana a plecat spre libertate. A plecat doar cu o bancnotă de 20 de dolari pe care mama o cususe în căptușeala hainei. Era un cadou de Crăciun de la consulul american. Avea douăzeci și șase de ani și o nouă viață în față. Nu a vrut să rămână în Germania liberă, ci voia să plece acolo unde știa că nu o va ajunge niciodată comunismul. În martie 1976 își începea viața americană, era adoptată de o țară liberă unde și-a născut și copiii, unde a învățat că libertatea e la fel de prețioasă ca viața. Pe 1 martie 1991, autoarea zbura spre București, orașul pe care îl lăsase în urmă și fugise de negura lui. L-a găsit slăbit, rănit de gloanțe. Dictatorul fugise și fusese împușcat, se aștepta libertatea și democrația, dar a mai durat puțin.

Pe 1 martie 1991, am zburat la București. Pentru prima dată în cincisprezece ani, nu mi-a fost frică. România era o nouă democrație, cel puțin conform CNN-ului. Românii erau liberi, dar revoluția rămânea un mister pentru toți, o operetă jucată pe o scenă aglomerată de decoruri ieftine, minciuni și decepții.

Trăim o perioadă în care mai mult ca oricând avem nevoie de o astfel de mărturie despre ce înseamnă viața într-un regim dictatorial. Nostalgia sau necunoașterea pun în lumină comunismul românesc, o atitudine periculoasă, degenerativă. Cartea Roxanei von Kraus este un tablou complex al vieții libere în antiteză cu viața controlată, zdruncinată din toate rădăcinile, e o lectură necesară și pentru a șterge fantasmele melancoliei. Casa fără țară. Strada Spătarului 17 este cronica unei lumi schimonosită de istorie.

Casa fără țară. Strada Spătarului 17 de Roxana von Kraus