Radu Afrim e mult prea bine cunoscut în mediul artistic românesc. Mă feresc să spun „cel cultural”. Are urmăritorii lui, fidelii-i spectatori care-l urmăresc și-i caută montările, indiferent de locul și momentul în care se joacă spectacolele în sine. Are o amprentă recognoscibilă, mult prea vizibilă din punctul meu de vedere, așa se face că pe mulți dintre cei din sală nu-i mai provoacă căutarea noului, doar sunt în așteptarea unei instalări confortabile în scaun și căutarea elementelor de clasic, de rețetă afrimiană. Cam devreme, dacă este să mă întrebați, având în vedere vârsta regizorului. Afrim montează cel puțin două spectacole pe an, în locuri diferite din România, dar elementele de continuitate sunt date (și) de oamenii cu care lucrează: fie actori care fac parte din distribuții mai vechi, fie scenografi și/sau asistenți care deja sunt colaboratori cu state vechi. Poate că de aceea, la ridicarea cortinei, când am văzut decorul de la Casa cu suricate (reprezentația de la Sala Mare a TNB, ianuarie 2020), gândul mi-a fugit automat la Wolfgang, spectacolul intrat în repertoriul Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț. Paradoxul e că cele două montări nu au același scenograf, ceea ce înseamnă că amprenta regizorală impune dictatorial și viziunea scenografică (mă refer la compoziția ca atare a elementelor de decor – dulapul din care ies și intră duhuri și/sau oameni, frigiderul care ține loc și de vitrină etc.).
Scena împărțită în trei mari secțiuni – bucătăria și camera de zi (care poate fi, la fel de bine, și un dormitor) sunt separate spațial, dar și vizual, de un lac, de fapt o baltă cu punte – locul unde fie îți pierzi orice speranță și alegi să te îneci lent, fie locul pe care-l traversezi cu viteză, loc de tranziție între un „ieri” îngropat definitiv și un „azi” deloc original și, într-un fel, o interfață a trecutului. O evadare în spatele scenei s-a produs doar o singură dată, când sora mai mare face sex cu Ion, iar deasupra orizontului e doar Buddha Boy, un fel de duh al lămpii evadat într-o lume din care nici el nu înțelege mare lucru, dar e bun ca depozitar al memoriei colective, ca povestitor. Cu alte cuvinte, oamenii din Casa cu suricate n-au niciun viitor, trăiesc într-un etern prezent asumat precum o stază – amorțești prin resemnare, nu-ți mai dai voie decât la câteva zvâcniri. Cele trei surori au povești de viață asemănătoare, adică tenta de personal(izare) este mult diminuată, recurența la mama și tatăl morți/absenți se face doar pentru a găsi o justificare rațională a încremenirii într-un etern prezent. Ce se întâmplă în „casa cu suricate” e de domeniul grotescului, iar Afrim a plusat și mai mult, optând pentru o montare în cheie burlescă. Ceea ce, din punctul meu de vedere, n-a dat deloc bine. Nici măcar estetic (și mă refer la orice tip de estetică), pentru că a planat tot timpul senzația unui colaj trunchiat din idei mai vechi (devenite obsesii, se pare) preluate și perpetuate până la golire de sens. Același debut de spectacol, aceleași inserturi – gay-ul care nu-și găsește locul, actele sexuale (violente, în vecinătatea violului, sau de comun acord, semn de resemnare totală), costume haotice în culori stridente, semne ale dezordinii mentale, decor kitschios, aglomerat și atins de patina timpului, lumini difuze cu rol de inserare a confuziei din mintea personajelor. Până și prezența lui Buddha Boy nu e nouă, o regăsim în mai vechile montări afrimiene, numai că în Casa cu suricate i-am luat prezența ca un simbol al unui fusion ratat între culturi, importuri trunchiate de civilizații care, împreună, duc la senzația de eșec total.
De ce e un fusion ratat Casa cu suricate? Pentru că Afrim a rămas blocat în proiect. Nu reușește să iasă din universul propriu, creat cu migală și îndelungă atenție de-a lungul anilor, ajungând în punctul în care refolosește același set de elemente scenice – clișee obositoare, pentru că s-au golit de valoare estetică între timp – militând exclusiv pentru punerea în valoare a ideilor proprii și doar atât. Or, experimentul teatral presupune ceva mai mult decât o obsesie transformată în spectacol doar pentru că astăzi consumerismul a ajuns să orienteze piața culturală înspre obținerea de profit facil. Da, spectacolele lui Afrim fac sala plină, numai că ar trebui să ne întrebăm deja de ce oamenii vin la spectacolele lui. Dacă e să fac o comparație cu o personalitate dintr-un alt domeniu artistic, mă gândesc că evoluția lui Radu Afrim în spațiul teatral românesc seamănă cu cea a pictorului Adrian Ghenie, cel care a ajuns să i să vândă tablourile cu milioane de euro la licitații. E incontestabilă cultura artistică – vizuală și/sau teatrală – a celor doi, dar nu se poate nega nici conformismul acestora la piața de consum, manierismul în baza cărora produsele lor artistice au ajuns să se vândă doar pentru că poartă semnătura acestora.
Revenind la Casa cu suricate, dincolo de amprenta recognoscibilă (cu care ești sau nu de acord, rezonezi sau nu cu Afrim, cale de mijloc nu există) rămâne senzația de amestec nedigerabil de clișee și simboluri, un fusion care anulează total ideea de unitate. Scene întregi par desprinse din emisiunile TV și aduse ca atare în fața spectatorilor, servite pe post de „oglindă deloc-virtuală”, de aceea de la un punct încolo nici nu a mai contat schimbul de replici. N-am mai contat povestea celor trei surori, pentru că oamenii au ajuns să râdă la gagurile aluzive la diferite pseudostaruri ale zilei, la reclamele (proaste) pentru diferite produse (scena în care sora obeză își consumă iaurtul și unul de arahide, sau ce-o fi fost în borcanul acela etern plin, împreună cu pseudoasistentul social e special construită să fie plină de un macabru grotesc, numai că mie mi-a adâncit și mai tare prăpastia dintre narațiune și spectacol – pur și simplu constructul teatral n-a mai funcționat deloc, a fost anulat totalmente).
Încă iubesc teatrul suficient de mult, încât să caut în continuare experimentul și viziunea regizorală inedită. Dar îmi doresc să le regăsesc în proiecte bine închegate, în care actorii să nu dea aerul că nu înțeleg ce joacă sau că sunt sacrificați în scene de un penibil fără rost. Încă mai cred că un proiect teatral foarte bun nu cere sacrificiu sau sublimare de idei. De aceea sper ca Radu Afrim să mă surprindă cu un viitor spectacol pregătit mai bine și în care firul narativ să mă facă să spun: da, mergeți la teatru. Din păcate, în Casa cu suricate a lui Afrim nu recomand nimănui să intre.
Scena împărțită în trei mari secțiuni – bucătăria și camera de zi (care poate fi, la fel de bine, și un dormitor) sunt separate spațial, dar și vizual, de un lac, de fapt o baltă cu punte – locul unde fie îți pierzi orice speranță și alegi să te îneci lent, fie locul pe care-l traversezi cu viteză, loc de tranziție între un „ieri” îngropat definitiv și un „azi” deloc original și, într-un fel, o interfață a trecutului. O evadare în spatele scenei s-a produs doar o singură dată, când sora mai mare face sex cu Ion, iar deasupra orizontului e doar Buddha Boy, un fel de duh al lămpii evadat într-o lume din care nici el nu înțelege mare lucru, dar e bun ca depozitar al memoriei colective, ca povestitor. Cu alte cuvinte, oamenii din Casa cu suricate n-au niciun viitor, trăiesc într-un etern prezent asumat precum o stază – amorțești prin resemnare, nu-ți mai dai voie decât la câteva zvâcniri. Cele trei surori au povești de viață asemănătoare, adică tenta de personal(izare) este mult diminuată, recurența la mama și tatăl morți/absenți se face doar pentru a găsi o justificare rațională a încremenirii într-un etern prezent. Ce se întâmplă în „casa cu suricate” e de domeniul grotescului, iar Afrim a plusat și mai mult, optând pentru o montare în cheie burlescă. Ceea ce, din punctul meu de vedere, n-a dat deloc bine. Nici măcar estetic (și mă refer la orice tip de estetică), pentru că a planat tot timpul senzația unui colaj trunchiat din idei mai vechi (devenite obsesii, se pare) preluate și perpetuate până la golire de sens. Același debut de spectacol, aceleași inserturi – gay-ul care nu-și găsește locul, actele sexuale (violente, în vecinătatea violului, sau de comun acord, semn de resemnare totală), costume haotice în culori stridente, semne ale dezordinii mentale, decor kitschios, aglomerat și atins de patina timpului, lumini difuze cu rol de inserare a confuziei din mintea personajelor. Până și prezența lui Buddha Boy nu e nouă, o regăsim în mai vechile montări afrimiene, numai că în Casa cu suricate i-am luat prezența ca un simbol al unui fusion ratat între culturi, importuri trunchiate de civilizații care, împreună, duc la senzația de eșec total.
De ce e un fusion ratat Casa cu suricate? Pentru că Afrim a rămas blocat în proiect. Nu reușește să iasă din universul propriu, creat cu migală și îndelungă atenție de-a lungul anilor, ajungând în punctul în care refolosește același set de elemente scenice – clișee obositoare, pentru că s-au golit de valoare estetică între timp – militând exclusiv pentru punerea în valoare a ideilor proprii și doar atât. Or, experimentul teatral presupune ceva mai mult decât o obsesie transformată în spectacol doar pentru că astăzi consumerismul a ajuns să orienteze piața culturală înspre obținerea de profit facil. Da, spectacolele lui Afrim fac sala plină, numai că ar trebui să ne întrebăm deja de ce oamenii vin la spectacolele lui. Dacă e să fac o comparație cu o personalitate dintr-un alt domeniu artistic, mă gândesc că evoluția lui Radu Afrim în spațiul teatral românesc seamănă cu cea a pictorului Adrian Ghenie, cel care a ajuns să i să vândă tablourile cu milioane de euro la licitații. E incontestabilă cultura artistică – vizuală și/sau teatrală – a celor doi, dar nu se poate nega nici conformismul acestora la piața de consum, manierismul în baza cărora produsele lor artistice au ajuns să se vândă doar pentru că poartă semnătura acestora.
Revenind la Casa cu suricate, dincolo de amprenta recognoscibilă (cu care ești sau nu de acord, rezonezi sau nu cu Afrim, cale de mijloc nu există) rămâne senzația de amestec nedigerabil de clișee și simboluri, un fusion care anulează total ideea de unitate. Scene întregi par desprinse din emisiunile TV și aduse ca atare în fața spectatorilor, servite pe post de „oglindă deloc-virtuală”, de aceea de la un punct încolo nici nu a mai contat schimbul de replici. N-am mai contat povestea celor trei surori, pentru că oamenii au ajuns să râdă la gagurile aluzive la diferite pseudostaruri ale zilei, la reclamele (proaste) pentru diferite produse (scena în care sora obeză își consumă iaurtul și unul de arahide, sau ce-o fi fost în borcanul acela etern plin, împreună cu pseudoasistentul social e special construită să fie plină de un macabru grotesc, numai că mie mi-a adâncit și mai tare prăpastia dintre narațiune și spectacol – pur și simplu constructul teatral n-a mai funcționat deloc, a fost anulat totalmente).
Încă iubesc teatrul suficient de mult, încât să caut în continuare experimentul și viziunea regizorală inedită. Dar îmi doresc să le regăsesc în proiecte bine închegate, în care actorii să nu dea aerul că nu înțeleg ce joacă sau că sunt sacrificați în scene de un penibil fără rost. Încă mai cred că un proiect teatral foarte bun nu cere sacrificiu sau sublimare de idei. De aceea sper ca Radu Afrim să mă surprindă cu un viitor spectacol pregătit mai bine și în care firul narativ să mă facă să spun: da, mergeți la teatru. Din păcate, în Casa cu suricate a lui Afrim nu recomand nimănui să intre.
Casa cu suricate – Teatrul Național Marin Sorescu Craiova
de David Drabek
Regia – Radu Afrim
de David Drabek
Regia – Radu Afrim
Distribuția
Nutzi……………………Ramona Drăgulescu
Rozica…………………Raluca Păun
Valerica……………….Iulia Lazăr
Ion………………………Alex Calangiu
Lentziu………………..Claudiu Mihail
Samuel/a……………..Vlad Udrescu
Buddha Boy………….Cătălin Miculeasa
Mama…………………..Romanița Ionescu
Tatăl…………………….Constantin Cicort
Rozica…………………Raluca Păun
Valerica……………….Iulia Lazăr
Ion………………………Alex Calangiu
Lentziu………………..Claudiu Mihail
Samuel/a……………..Vlad Udrescu
Buddha Boy………….Cătălin Miculeasa
Mama…………………..Romanița Ionescu
Tatăl…………………….Constantin Cicort
Traducerea: Mircea Dan Duță
Scenografia – Irina Moscu
Asistent regie – Cătălin Miculeasa
Univers sonor – Radu Afrim
Sound design – Călin Țopa
Afiș – Cosmin Florea
Consultanță limbaj mimico- gestual – Filomela Salahoru
Scenografia – Irina Moscu
Asistent regie – Cătălin Miculeasa
Univers sonor – Radu Afrim
Sound design – Călin Țopa
Afiș – Cosmin Florea
Consultanță limbaj mimico- gestual – Filomela Salahoru
Regia tehnică – Cristi Petec
Light design – Dodu Ispas și Ștefăniță Rezeanu
Makeup – Minela Popa și Mihaela Guran
Sunet – Marius Marciu
Sufleur – Ramona Popa
Foto – Cristi Floriganță și Albert Dobrin
Video – Florin Chirea
Light design – Dodu Ispas și Ștefăniță Rezeanu
Makeup – Minela Popa și Mihaela Guran
Sunet – Marius Marciu
Sufleur – Ramona Popa
Foto – Cristi Floriganță și Albert Dobrin
Video – Florin Chirea
