Cartea inimilor

Laura Imai Messina, scriitoare de origine italiană, s-a îndrăgostit atât de mult de limba, literatura și cultura japoneză, încât la vârsta de 23 de ani hotărăște să se mute la Tokyo, inițial pentru a deprinde mai bine limba, apoi pentru a se stabili de tot acolo, unde trăiește și scrie în prezent, căsătorită cu un japonez și mamă a doi copii. Este profesoară de italiană în câteva universități din capitala niponă și scrie literatura în timpul care-i mai rămâne, locurile de scris preferate fiind cafenelele și chiar metrourile care o duc și o aduc acasă de la universitățile în care își desfășoară activitatea.

Insula bătăilor de inimă este cel mai recent roman al său, tradus anul trecut în limba română de Liliana Nechita, o bijuterie literară pentru cititorul interesat mai degrabă de atmosfera unei cărți și de fluiditatea mătăsoasă a scriiturii decât de poveste în sine; romanul nici nu mizează, de fapt, pe succesiunea evenimențială, nu are o mișcare narativă clar etapizată, deși aceasta nu lipsește cu desăvârșire, conturându-se și evoluând în partea a doua a cărții, după familiarizarea cititorului cu cele două personaje.

Titlul, aparent siropos-comercial, trimite la Arhiva Bătăilor de Inimă, un edificiu de artă contemporană situat pe insula Teshima din sud-vestul Japoniei, insulă vizitată special de către scriitoare în vara anului 2021. Potrivit descrierii sale, edificiul respectiv are o fereastră amplă, cu deschidere spre mare:

„Acolo sunt catalogate pulsațiile inimilor a zeci de mii de persoane; unele trăiesc, altele sunt deja pe tărâmul umbrelor, provenite din cele mai îndepărtate locuri de pe planetă”.

Ce reprezintă, în fond, această Arhivă? La cerere, vizitatorii sunt conectați la un aparat care le stochează ritmul cardiac din momentul respectiv. O amprentă cardiacă unică, pe care o poți asculta atunci și ulterior și care rămâne acolo chiar dacă persoana a decedat între timp. Laura Messina, în 2021, pe fondul pandemiei de coronavirus și al unei depresii provocate inclusiv de problemele cardiace ale unuia dintre cei doi copii, își înregistrează bătăile inimii pentru a rămâne astfel în memoria fiilor și a familiei. Ideea cărții se conturează tot atunci, documentată serios în timpul redactării.

Tema inimii nu este neapărat inedită, ea a fost dezvoltată, de-a lungul timpului, în cărți de știință și de ficțiune, în artele plastice și în cinematografie. Inima are astfel multiple semnificații și tot atâtea interpretări, indiferent despre ce domeniu de cunoaștere vorbim.

Laura Messina imaginează o poveste simplă, care deschide uși spre fiecare dintre noi, de altfel: Shuichi, un ilustrator de 40 de ani, își pierde mama și se întoarce în casa copilăriei pentru a tria lucrurile, a renova și a vinde imobilul. Par etape firești, care pregătesc desprinderea de părintele dus, care pregătesc mai ales intrarea în procesul de vindecare. Legătura lui Shuichi cu mama a fost profundă pe parcursul întregii sale vieți. Ea l-a crescut astfel încât să se deschidă numai spre lumină și fericire; fiecare episod mai mult sau mai puțin traumatizant pentru copil a fost negat de mamă cu înverșunare, copilului inducându-i-se mereu sentimentul că a visat sau și-a imaginat întâmplarea respectivă: un accident cu bicicleta, moartea unei pisici. Protectoare, mama șterge urmele și-i repetă băiatului că imaginația lui i-a jucat feste. Este, de altfel, refrenul pe care Shuichi îl aude chiar și supă ce mama lui s-a dus:

„Resemnează-te, Shuichi, a avut o copilărie minunată. Ai adunat atât de multă fericire, încât ți-ai făcut provizii și pentru viața de adult.” (pag. 23)

Femeia și-a ferit astfel copilul de urâțenie și de nefericire, știind că inima lui era defectă din naștere, sensibilă astfel la orice șoc exterior.

Așadar, ceea ce părea inițial un roman despre durerea provocată de pierderea unui părinte se reconfigurează treptat într-o carte a recuperării amintirilor din copilărie, a inocenței și a rezistenței inimii noastre în fața oricărei încercări. Cititorul asistă astfel la o serie de dialoguri de o reconfortantă naturalețe între Shuichi și Kenta, un adult și un băiețel de opt ani, care intră pe furiș în casa și în magazia casei părintești a lui Shuichi, sustrăgând de acolo tot felul de mărunțișuri care inițial îl contrariază pe adult, dar care își au rostul lor în țesătura poveștii. Intuind că băiatul nu este un hoț oarecare, Shuichi îl urmărește și astfel se leagă, între el și Kenta, copilul din vecini, o prietenie salvatoare. Din întâlnirile lor zilnice și din dialogurile purtate, cititorul află nu doar cine este Kenta, ci mai ales cine este Shuichi, cine a fost mama acestuia și cum poți ieși dintr-o mare durere cu inima întreagă, capabilă să înflorească într-o nouă relație, implicit într-o mare iubire.

Cu o măiestrie admirabilă, prozatoarea adastă, în această primă parte a cărții, asupra gesturilor mărunte, asupra cuvintelor și a efectului acestora în relația celor două personaje. Scriitura nu devine doar fluidă și luminoasă, ci mai ales sinestezică: deserturile pregătite pentru Kenta, zilnic, de către Shuichi, bucuria neprefăcută a copilului, atmosfera din cartier, cromaticul și olfactivul în diverse combinații. Cititorul „vede” pur și simplu personajele, de parcă le-ar călca pe urme și ar asista, din penumbră, la întâlnirile și vorbele lor. Devine treptat conștient de ritmul cărții, conștient mai ales că există mai multe piese care lipsesc din puzzle. Întâlnirea și relația dintre adult și copil nu sunt întâmplătoare: Kenta este vecinul doamnei Ono, mama lui Shuichi, un fel de „înlocuitor” al acestuia în viața bătrânei învățătoare rămasă singură într-o casă pustie; ea îl ajută pe băiat la lecții și își oferă reciproc afecțiune, astfel încât Kenta „fură” intenționat lucrurile depozitate de Shuichi în magazie, dorința lui secretă fiind aceea de cumpăra casa în care a fost fericit și de a așeza toate obiectele la locul știut. Ceea ce se și întâmplă, într-un anume fel, când împreună cu Shuichi, mutat în casa copilăriei, vor reconstitui o lume comună amândurora, reașezând contururi, obiecte, mirosuri, gusturi și povești. Prin Kenta, Shuichi își recuperează mama, apoi fiul mort accidental prin înec, pofta de a trăi, inspirația de ilustrator. Își recuperează inima, „reparată” inițial printr-o intervenție chirurgicală, dar vindecată cu adevărat în timpul acestui intermezzo mirabil în care devine prietenul adult și, cumva, tatăl lui Kenta. Despre care află că, în timpul vacanțelor de vară, a fost și prietenul fiului său, Shingo. Atingând un obiect sau altul, Shuichi își amintește și recunoaște povestea acestuia, frânturi de dialog și întâmplări cu fiul Shingo, apoi cu mama sa la diferite etape de vârstă, lecțiile ei, felul în care s-a intermediat salvator între el și lumea exterioară, crescându-l în ideea că e făcut doar pentru fericire (prilej pentru scriitoare de a ne oferi mostre de Kanji-alfabetul și lexicul nipon, inclusiv istorioare despre acesta).

Emoționante se dovedesc în special paginile în care, prin acronie, este redată povestea relației dintre cei doi copii, Shingo și Kenta, într-un glisaj narativ spre timpul prezent, simultan cu povestea căsniciei lui Shuichi și a destrămării acesteia în urma accidentului în care îi moare băiatul. Alături de Kenta, Shuichi repetă scenariul tată-fiu, reușind în cele din urmă să depășească pierderea suferită. Cunoaște o femeie și descoperă că inima sa e pregătită să iubească din nou. Ilustrează din nou cărți, iar în desenele de acum copiii se salvează din apă. Inima lui Shuichi „se pregătea să facă loc acolo altor persoane” și să descopere, emoționată, în urma unei călătorii pe insula Teshima, că mama lui și Shingo și-au înregistrat bătăile inimii în Arhiva de acolo, cu ani în urmă, când copilul fusese lăsat în grija bunicii sale.

Este, fără îndoială, o carte mai frumoasă decât se poate surprinde într-o prezentare în care inevitabil se strecoară clișee specifice acestui tip de text. Citind, am avut mereu sentimentul că e un roman care se scrie și se reinventează simultan, fără să se supună vreunei reguli de ordin structural sau ideatic. Să intri în universul și în gândurile unui copil nu este deloc ușor. Să-i surprinzi mișcările sufletești oscilante, felul de a vorbi și de a se comporta în preajma unui adult. Aparent, în cartea aceasta nu se întâmplă nimic sau nimic ieșit din comun, dar se întâmplă totul. Grație unei bucle pe care o face timpul, Shuichi se întâlnește cu el însuși. De-a lungul unei vieți în care inevitabil greșelile ne ajung din urmă, iar amintirea fericirii pierdute pare o rană perpetuă, învățăm că inima noastră este suficient de rezistentă și de încăpătoare. De altfel, la finalul cărții sale, scriitoarea atașează o listă despre sunetele inimii în japoneză: fiecăruia îi sunt proprii o denumire și o descriere în funcție de emoțiile resimțite, de la bătăile cardiace nervoase, agitate și neliniștite până la cele slabe, „ca o șoaptă; de exemplu, cel al unei inimi de nou-născut”. Căci, potrivit lui Christian Boltanski (citat, ca sursă, de scriitoare), „bătaia inimii este cel mai important simbol al vieții umane”.

Insula bătăilor de inimă de Laura Imai Messina