Este foarte răspândită părerea precum că în cărți căutăm răspunsuri. Această idee este atât de populară încât, de la autori și profesori, până la bloggeri de carte și simpli cititori, toți susțin că asta fac sau ar trebui noi să facem. Pe de altă parte, uimitor de răspândită este și părerea că „nu contează ce citești, important e să citești”, care vrea să spună, probabil, că orice carte este bună. Cu atât mai ciudat este să auzi, de la aceiași oamenii care zic că nu contează ce citești, faptul că ei caută răspunsuri în cărți. Ce fel de răspunsuri, aș fi curioasă să aflu: nu contează ce răspunsuri?
Presupun că părerea precum că orice carte este bună a persistat în timp și, cu cât mai mult ne întoarcem în negura veacurilor, cu atât este mai mare gradul ei de validitate (respectiv, acesta descrește dacă revenim pe axa timpului). În vechime, foarte puțini oameni puteau să citească și să scrie. Cu atât mai puțini se apucau să scrie cărți, iar cei ce se apucau erau, de obicei, cele mai luminate minți. Drept rezultat, aceștia își puneau tot zelul în alcătuirea unor cărți care să le reflecte și să le confirme statutul, adunând înțelepciunea lumii și redând-o prin prisma propriilor reflecții sau cercetări. Fiecare carte trebuia să fie o mică revoluție, pentru că scrisul (ca și cititul, de altfel) era o îndeletnicire elitară. Pentru nivelul cunoașterii din acel timp, cărțile erau sursă de înțelepciune și ofereau modele de comportament. În acele condiții, dacă îți nimerea orice carte în mâini, dacă puteai citi (și mai și făceai parte din acea tagmă de oameni care aveau timp pentru o asemenea ocupație), te puteai considera, la sfârșitul ei, îmbogățit spiritual și/sau cognitiv.
Odată cu democratizarea subiectelor, dar și cu creșterea volumului cunoașterii, a crescut și numărul cărților și al temelor abordate, subiectele cele „mai democratice” prevalând, totuși, asupra oricărui fel de cunoaștere autentică. Numărul cititorilor nu a crescut, însă, proporțional, iar din cei puțini care citesc, cei mai mulți o fac de plăcere. Pardon, toți citim de plăcere, dar cei mai mulți o fac de distracție, de relaxare, plăcerea cunoașterii și a îmbogățirii spirituale menținându-se pe un segment foarte îngust de cititori. La cât de multe cărți se scriu pornind de la gustul mediocru al cititorului, este îndoielnică puterea acestora de a provoca orice fel de căutări. Cultura de masă, în care accesul la informație este mult facilitat, în loc să ne ușureze sarcina, a făcut-o și mai grea.
Acum, dacă ne-am clarificat că în multe cărți nu prea ai ce căuta, trebuie să fi înțeles și că, vorbind despre căutări, ne referim la un segment foarte îngust de cititori. Acei cititori scârbiți, deranjați, de obicei de micimea lumii care îi înconjoară. Trăim strâmtorați nu doar de limitările speciei, acel umwelt – lumea care ne este dat să o aflăm prin totalitatea simțurilor de care dispunem, o mică parte din tot ce există dincolo de ceea ce poate fi explorat cu ajutorul acestui modest instrumentar – ci și de un umwelt al împrejurărilor – încă mai mica lume a conexiunilor noastre nemijlocite, a prietenilor, colegilor, distracțiilor, muncii noastre de zi cu zi. Dacă primul tip de limitări ne îngrădește senzațiile pe care le putem simți, atunci ambele, dar mai cu seamă cel din urmă, ne limitează gândurile pe care le putem gândi. Mass-media nu ne salvează din acest umwelt al împrejurărilor, oferindu-ne frânturi de realitate într-o succesiune uluitor de alertă, în care „a disorder on Friday becomes a T-shirt on Monday”, tocindu-ne sensibilitatea și ușurând virtuțile de greutatea lor firească. Și atunci, pornim, orbecăind prin întuneric, spre o presupusă luminare, în speranța că ele, cărțile, acordă subiectelor profunzimea pe care o merită. Acesta este preludiul căutării: gătința de a accepta răsturnarea credințelor, de a fi zdrobit de pereții suferinței și ororilor istoriei, de a suporta conștiința propriei diminuări treptate în raport cu un univers minunat, dar ostil. În neștiința noastră, începem căutările.
Dar răspunsuri caută doar înțelepții care, poticnindu-se, căzând și ridicându-se de mii de ori, au găsit, într-un final întrebările pentru care merită să cauți, o viață întreagă, rezolvări. Cei mai mulți dintre noi, însă, caută în cărți nu răspunsuri, ci întrebări. Întrebările sunt chiar mai importante decât răspunsurile, iar cele mai bune răspunsuri sunt cele care ridică noi întrebări. Răspunsurile definitive sunt temnițe cu lacăte de fier și lanțuri de oțel. Sunt încă o limitare în care ne cuibărim comod, refuzând să recunoaștem că ne aflăm în seducătoarea și înșelătoarea zonă de confort. Întrebările, în schimb, sunt bobul de mazăre care nu te lasă să dormi, dar care e ascuns temeinic sub zeci de saltele groase. Cărțile par a fi cea mai bună sursă de întrebări; totuși, soluțiile nu sunt acolo. Atât noi, cei mulți, cât și acei puțini înțelepți, găsesc, până la urmă, răspunsurile în sine. Dar la ce bun acest drum anevoios, dacă ajungem să ne întoarcem, la final, tot spre sine? Convingerea că era ceva acolo, încă de la început, s-ar putea să fie încă o rătăcire a tuturor timpurilor. Dar aceasta e o altă întrebare în desișul de răspunsuri al căreia, cu șovăială, dar arși de curiozitate, ne încumetăm să pășim…
