„Adevărul este întotdeauna o terapie, o chirurgie magistrală, cu superbe valențe filantropice: căutându-l, devin medic, iar căutătorul de adevăr și medicul care își practică în chip obișnuit meseria se izbesc de aceleași limite, bâjbâind printre aparențele destrămate ale vieții și ale morții, printre nenumăratele măști suprapuse ale existenței noastre, plăsmuire nesigură și imaginară a cataloagelor de senzații ale trupului.”[1]
Spectacolul Énekek Éneke (Cântarea Cântărilor), în regia lui Mihai Măniuțiu și cu dramaturgia lui András Visky, a fost difuzat pe pagina de facebook a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj duminică, 5 iulie 2020, în condițiile stării de alertă. În chip evident, spectatorul internaut nu poate recupera din epifania reprezentației reale decât un rest infim. În ciuda acestei odioase privări de Prezență, apa vie a Scenei, sfidând neajunsurile inerente ale simulacrului de spectacol, și ignorând înghesuirea Scenei în patul Ecranului-Procust, publicul de pretutindeni a primit în ziua Domnului un dar împachetat în speranță. În această seară binecuvântată am pătruns iarăși în starea solemnă pe care doar teatrul ne-o induce, prin miracolul Prezenței, și am mulțumit zeilor Internetului pentru transmiterea acestui spectacol, care își merită locul de cinste în arhiva eternității.
Cântarea Cântărilor a generat în Istoria Bisericii dispute aprige privind conținutul Vechiului și Noului Testament, iar contribuțiile unor învățați precum Origene, Sfântul Bernard de Clairvaux, Francisc de Sales și Sfântul Ioan al Crucii au transformat această carte din Biblia ebraică într-un episod esențial din istoria hermeneuticii.
Exegeza s-a pronunțat asupra Cântării Cântărilor urmând fie un vector strict profan, fie slujindu-se de procedee literal-alegorice. În primul caz, poemul a fost receptat în manieră naturalistă, ca o celebrare a erosului, ca opus lui agape, iubirea activă având ca model iubirea Domnului pentru omenire. Din această orientare, pe baza influențelor cântecelor de nuntă babiloniene prezente în poem, s-a ajuns la interpretarea acestuia ca apologie a uniunii matrimoniale. De asemenea, valențele alegorice ale textului sunt angrenate în consubstanțialitatea dintre iubirea lui Dumnezeu și iubirea umană, ceea ce formează polii a două teorii. Potrivit liniei ebraice de interpretare, Cântarea Cântărilor constituie imnul iubirii divine pentru „copiii lui Israel”, sintetizând epopeea Exodului. În varianta creștină, poemul ne înfățișează unirea mistică a lui Iisus Hristos cu Biserica, sau a sufletului credinciosului cu Dumnezeu.
Jean-Paul Audet exprimă acest fapt în mod elocvent:
„Tema aparentă a Cântării este iubirea dintre Mire și Mireasă; însă adevărata sa temă este tema profetică a iubirii lui Yahve pentru poporul său.”[2]
Viziunea scenică mizează pe distilarea în ritm lent a imaginilor, respectiv pe elemente de repetiție recrudescentă, menite să ne instileze progresiv în arena de circ a răului.
Dreptatea, ipostaziată ca femeia cu brațele de balanță, se află aparent într-o stare de expectativă. Un grup grotesc de clovni profanează Binele și Adevărul, prin intonarea versurilor sfinte din Cântarea Cântărilor. Dreptatea își pierde graiul și suflul, iar femeile-cuvinte care încearcă să-i aducă alinarea nu izbutesc. Dreptatea este pudrată cu talc, este îmbrăcată în mireasă, dar totul e zadarnic „Maladiile secrete se tratează numai prin lumina zilei”, ne spune Witold Gombrowicz[3]. Dar ce ne facem dacă ni s-a răpit și lumina zilei, anume Libertatea? Martira se roagă în timp ce este batjocorită. Dar iată că apare Judecătorul Drept, care rostește și respectă Adevărul. Judecătorul împarte vinul dreptății cu Dreptatea, după care își dă viața pentru Adevăr. Cuvintele adorm în așternuturile lor însângerate, pradă coșmarului suprem al vinovăției. Una dintre femei s-a trezit, și nu putem să discernem dacă se roagă ori se află în culmea deznădejdii. Oare mai pot cuvintele din adâncimea sufletului să se roage, să-și înalțe privirea către cer? Dreptatea se înveșmântează în haine de război, apoi se prostituează, dansând la bară, dar nici o clipă nu am putea să ne lăsăm păcăliți: Dreptatea rămâne Dreptate, luptând pe frontul credinței.Natura, o făptură hibridă, pe jumătate maimuță, pe jumătate om, care a dat târcoale Dreptății înainte ca aceasta să fie pângărită, (în fața ochilor noștri ciungi, cu ajutorul mâinilor noastre oarbe cu mănuși de cauciuc) se dezbară de propria sa animalitate, își leapădă masca de fiară și se prosternează în fața Dreptății.
În zori, profanatorii se întorc, echipați până-n dinți cu instrumentele adversarului (Binele), dar candelele lor nu sunt candele, căci zăngănitul de spade și ace de ceasornic ne anunță mutilarea Timpului însuși. Dreptatea dansează grațios, iar monștrii râd batjocoritor. Natura este hăituită și aproape răpusă de instanțele Răului. Cuvintele-veghetoare ale Binelui, Adevărului și Frumosului s-au îmbolnăvit, urlă și stigă, nu mai pot aduce alinare. Dreptatea se întâlnește iarăși cu Natura, îndepărtându-i masca. În final, Dreptatea îi unge cu Sfântul Mir pe monștrii care au violat-o. Tabloul simbolic dictează firul acțiunii, iar reducerea suportului textual potențează imaginea și ritmul.Vava Ștefănescu (Sulamita-Sophia) și Ernő Galló (Maimuța om) au adus jocul la o complexitate ce confințește actul catartic la care am participat.
Frate Zosima, vai nouă! „Fiecare din noi e vinovat pentru toți ceilalți, numai că nimeni nu-și dă seama de asta, căci de-ar ajunge s-o afle, ar fi raiul pe pământ!”[4]
Viitorul se află în mâinile noastre. Și Smerdeakov, și Mîșkin tremură, dar unul este vinovatul, celălalt învinovățitul. Smerdeakov își perie surtucul, iar Mîșkin, cu pelerina lui elvețiană, ne acoperă păcatele.
Cântarea Cântărilor – Theatre On Air – Teatrul Maghiar de Stat Cluj
*După Carl Gustav Jung
Scenariul dramatic de Mihai Măniuţiu
Sulamita – Sophia* – Vava Ştefănescu/ Enikő Györgyjakab / Enikő Györgyjakab
Bătrânul – Endre Senkálszky
Maimuţă om – Ernő Galló
Fiice ale Ierusalimului – Csilla Albert, Emőke Boldizsár, Emőke Kató, Andrea Kali, Melinda Kántor, Hilda Péter, Tünde Skovrán, Tekla Tordai, Andrea Vindis
Paznicii meterezelor nopţii – Szabolcs Balla, József Bíró, Balázs Bodolai, András Buzási, Áron Dimény, Alpár Fogarasi, András Hatházi, Róbert Laczkó Vass, Levente Molnár, Attila Orbán, Lehel Salat, Ferenc Sinkó, Ervin Szűcs
Cei unşi cu mir: Csilla Albert, József Bíró, Balázs Bodolai, Alpár Fogarasi, Emőke Kató, Róbert Laczkó Vass, Melinda M. Kántor, Anikó Pethő, Andrea Vindis
Regia – Mihai Măniuţiu
Dramaturgia – András Visky
Scenografia – Valentin Codoiu
Coregrafia – Vava Ştefănescu
Asistent de regie – Levente Borsos
Fluturii – Adrian Damian/ Tudor Lucanu
Regia tehnică – Levente Borsos
Sufleur – Zsófi Bálint
[1]Guido Ceronetti, Tăcerea trupului, Humanitas, 2002, pp. 9-10
[2]Jean-Paul Audet, Revue Biblique nr. 62 (1955), p. 207.
[3]Witold Gombrowicz, Jurnal, Univers, 1998, p. 77.
[4]Dostoievski, Frații Karamazov I, Univers, 1982, p. 423.
