Când părinții sunt îmbrăcați în lumina caldă a amintirilor

Cristian Ban și-a construit un univers artistic personalizat, autentic care, încet, încet, devine marcă personală. Spre deosebire de alți regizori (contemporani cu el) care mizează pe grotesc, traumă și anatemizarea antecesorilor, Cristian Ban mizează pe reconcilierea generațiilor. El aduce pe scenă diferite generații (ale aceleiași familii sau din familii diferite, vezi MaMe de la Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați) și le așază într-un dialog viu, astfel încât înțelegerea reciprocă să se producă de la sine. Pentru Cristian Ban ruptura dintre generații există doar pentru că este nevoie de un nou început pentru un dialog real, bazat pe un schimb viu de informații, combinat cu scoaterea angoaselor la iveală dintre pliurile memoriilor personale, dar și cu ciocnirea seturilor de valori. Privirea peste umăr la ceea ce a fost (să fie) n-are alt rost decât de recuperare a ceea ce contează cu adevărat; dacă vreți, e un fel de reconstrucție a temeliei, care astfel devine una solidă și de folos, se poate construi pe ea fără nicio teamă. Conflictele există, sunt vizibile, dar deconstruite, astfel încât să-și piardă potențialul distructiv. În acest fel, cele două procese – de recuperare a trecutului și de proiectare a viitorului – se combină într-un prezent continuu, din care ieși abia la final de spectacol, când, într-adevăr, poți privi spre viitor fără teamă.

Părinți – credit foto Andrei Gîndac

În Părinți, Ioana, fiica familiei Negrilă, este vocea principală, cea care evocă povestea așa-cum-a-fost. Dar nu ea este personajul principal, aici este cheia întregului construct. Toate celelalte personaje care vin în poveste (rând pe rând) nu gravitează în jurul Ioanei, ci au fiecare ceva de spus, adaugă detalii semnificative, astfel încât povestea se (re)scrie de la sine. Așadar, avem de-a face cu o poveste în care nu există personaje secundare, nici măcar Florinel, copilul familiei Ioanei, mort la o vârstă foarte mică, nu este personaj secundar, deși nu apare niciodată pe scenă, nici măcar sub forma unei fotografii. Singurul element scenografic care face trimitere la prezența mezinului familiei pe scenă este un tricou/body de copil foarte mic, care este strâns puternic în mâini de mamă, pentru ca în partea a doua a spectacolului să stea sub ochii spectatorilor, aruncat pe un ventilator mic, la marginea scenei. Cristian Ban îi dă tatălui Ioanei, rol principal, el devine epicentrul narațiunii scenice și nu-și pierde acest statut nici măcar când părinții divorțează. El nu e tată absent, nu se transformă în modelul perfect pentru a ilustra această tipologie (în ultimii 20 de ani acest model de părinte a fost atât de drag prozatorilor și regizorilor, deopotrivă, încât ajungi să te întrebi cum de mai există oameni întregi la cap și cum de mai au oamenii curaj să-și întemeieze familii, din moment ce nu există atât de multe contraexemple). Rămâne în scenă, în plan secund atunci când celelalte voci se fac auzite, însoțește discret evoluția fiecăreia în parte. Observă, aude, ascultă, transformă în act reflexiv tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Cristian Ban i-a dat rolul tatălui lui Marius Florea Vizante, care reușește să compună din detalii și subtilități un rol de o mare finețe. Regizorul a știut să înfrâneze orice poftă de a tușa venită din partea actorului, astfel încât tatăl să devină real, credibil, din carne și oase, un om care suferă cu fiecare tăcere venită din partea mamei, cu fiecare tentativă de sinucidere a acesteia. Suferința crește, devine personaj în sine, până în momentul în care divorțul devine singura soluție de supraviețuire. Din tot acest proces la care iau parte membrii familiei Negrilă și prietenii acestora nimeni nu iese altfel decât transformat. Firul dramaturgic nu provoacă nevoia de a da sentințe, dimpotrivă. Cei din sală nu vor simți la final decât o mare și nesfârșită compasiune (diferită de empatie, menționez expres această diferență). Departe de orice formă de judecată, povestea familiei Negrilă se transformă în cea mai frumoasă pledoarie pentru firesc. Iar firescul este cel mai greu de adus la scenă.

Părinți – credit foto Andrei Gîndac

Părinți este un spectacol construit sub forma unei evocări, vocea principală fiind a fiicei familiei Negrilă. O familie obișnuită din Slatina, oraș fanion al industriei românești din timpul regimului comunist, pentru care tranziția politică a luat proporții dezastruoase. Oraș muncitoresc, ai cărui locuitori suportă foarte greu anii ’80 ai secolului trecut, privațiunile și toate excesele de putere transformate în mărci înregistrate ale comunismului, Slatina se transformă într-un oraș fantomă, unul în care niciunul dintre actorii distribuției n-a ajuns niciodată. Cristian Ban și-a ales distribuția, astfel încât să câștige valoric spectacolul în sine, dar și povestea, deopotrivă. Actori tineri și foarte tineri, în mijlocul cărora singurul care face parte din cu totul altă generație fiind Marius Florea Vizante. Pe Silvana Negruțiu o știți din spectacolele de la Bulandra, pe Maria Alexievici ați mai văzut-o jucând în Cabaret al lui Răzvan Mazilu, pe Vlad Pânzaru în Un basm urban (tot la Teatrul Metropolis), pe Teo Dincă în Punk Rock, spectacolul Teatrului Excelsior, iar pe Vlad Drugaru îl puteți vedea în spectacolele Teatrului Masca. Așadar, experiențe teatrale foarte diferite, de care Cristian Ban s-a folosit pentru a construi un spectacol aparte, care va crește cu fiecare reprezentație. E un spectacol care depinde foarte mult de spectatori, de disponibilitatea acestora de a scrie împreună cu cei de pe scenă povestea unei generații. Generația copiilor născuți în anii ’80, maturizați în anii ’90 și ajunși la maturitate în anii 2000. O generație a tranziției, care și-a pus amprenta pe toate palierele vieții sociale. Dinamica familiei, relațiile interpersonale, asumarea pierderilor și evenimentelor tragice, schimbările politice de neînțeles pentru omul obișnuit, toate sunt aduse, rând pe rând, în poveste, astfel încât la final spectatorii realizează că au asistat la o istorie foarte condensată a trei decade foarte importante în evoluția României.

Singurul element slab (dar nu dezastruos) al spectacolului este scenografia; n-am înțeles de ce acei pereți albi, imenși și supradimensionați și nu altceva; chiar dacă mobilitatea acestora a ajutat dramaturgia spectacolului, mutarea lor fiind element de legătură între scene, senzația de improvizație planează până la final, una care intră într-un puternic contrast cu grija pentru detaliile din care s-au construit rolurile. O scenografie simplă, alcătuită din piese disparate, care se mai pot încă găsi prin apartamentele oamenilor obișnuiți, devenite cu timpul desuete; obiecte de care nu te desparți, fie și pentru că sunt în centrul unor amintiri cu și despre oamenii dragi. Numele orașului scris cu neon pe peretele din spatele scenei e o trimitere directă la epoca disco, dar și la firmele care au început să acopere zidurile orașelor treptat. Pianul, la care cântă Maria Alexievici (absolventă de conservator) se transformă în paspartu pentru evocările celor mai dureroase amintiri, cele în care e vorba despre pierderi și despărțiri, sau cele în care sunt amintite gândurile suicidale și tentativele de sinucidere ale mamei (notă: paspartu are și înțelesul de „cheie cu care se poate deschide orice broască obișnuită”, conform dexonline.ro, nu doar cel de ramă de hârtie și carton așezată între sticlă și fotografie în procesul de înrămare). Scena sărutului dintre Ioana și Tudor, cu melodia făcută celebră de Monica Anghel și cântată a cappella de Silvana Negrițiu și Maria Alexievici, este una dintre cele mai puternice scene din tot spectacolul, una menită să pună într-o lumină favorabilă rostul și puterea unei amintiri.

Un spectacol al performanței actoricești, al cărui atu este sensibilitatea. Ca spectator, ieși din sală mai sensibil, mai puțin dornic de viteză și cu o nevoie de introspecție de care nu te bănuiai. Părinți, regia Cristian Ban, Teatrul Metropolis.