Când nu primești rest, înseamnă că ai trăit până la capăt

Fără rest, așa e bine să trăiești tot ce ți-e dat să trăiești. Sunt oameni care știu asta mai bine decât mulți alții; sunt poeți care știu că scrisul ține loc de combustie și transformă arta de a scrie în artă de a se (re)compune. Poeți/poete care se uită scriind și din transa care-i cuprinde treptat pare că nu-i poate scoate nimeni. E ciudat, că tocmai aceștia sunt foarte prezenți, simt realitatea cu o intensitate cu mult peste cotele obișnuitului. Aerieni cum par, ei reușesc să se strecoare între pliurile realității și să le cerceteze dedesubturile. Dacă nu sunt bine cusute și plesnesc cusăturile, au ei grijă să le reunească; dacă descoperă urâțenii și alte hidoșenii, tot ei au grijă să le cosmetizeze.

Despre poeți, numai de bine! Cine n-are poet, să facă bine să-și caute! Căci refugiul în poezie și în universul paralel creat de ei pare că e cea mai bună soluție pentru multe dintre crizele vremii. Dialogul cu un poet începe brusc și se termină când vrea poetul, că de știut unde duce, tot el știe.

„deschid ochii și îl găsesc

în genunchi lângă patul meu

mirosind a Wars

un odecolon pe care l-aș recunoaște și azi

ascultă dacă respir

unge untul pe pâine

toarnă din borcan dulceață de cireșe amare

are grijă

de mine nu se apropie nimeni

nici eu de nimeni

afară

o pisică grasă, roșcată

iar în sertar

o medalie de aur

din oțel inoxidabil” (p. 14)

Diana Iepure este una dintre poetele care trebuie căutate. Cu un simț al realității ieșit din comun, cu o percepție senzorială exacerbată de multiplele griji, lipsuri și impasuri ce i le-a rezervat viața, ea reușește să facă soarele să râdă. Să te uiți în soare odată cu ea pare o joacă de copil, căci filtrele poetice folosite de ea sunt dintre cele mai bune, asigură protecție ochiului și deschide calea unei înțelegeri profunde. Cu o experiență de viață împărțită (de nevoie, dar și cu voie de la un punct încoace) în cel puțin două registre, poeta reușește să compună un univers metaforic personalizat asemănător notelor unui parfum. Așa și sunt așezate în pagină multe dintre poemele din Patria borcanelor: în partea de jos – nota de bază – găsim amintirile din copilărie și prima tinerețe, iar în partea de sus, notele de vârf (cele care se simt întâi, dar se și evaporă cel mai repede), experiențele prezentului; la mijloc, acolo unde ar fi trebuit să fie notele de mijloc, cele care fac trecerea, e un mare gol, un alb nesfârșit și pur. Acolo, în acel alb copleșitor se ascunde Diana Iepure cel mai bine, acolo e Purgatoriul poetei, locul unde ea țipă, urlă și se zbate cu furie; pentru toate acestea ea n-are nevoie de martori, de aici și zidul ridicat între aici/acum și dincolo/atunci. Amintirile nu se amestecă, sunt strict delimitate, dar alcătuiesc un singur tot: memoria afectivă Diana Iepure.

„Eu adulmec oamenii ca un câine. Mai ales după lungi despărțiri.” (p. 35)

Borcanele Dianei Iepure fac casă bună cu sticlele Tatianei Țîbuleac, n-a fost poem pe care să-l fi citit, fără să nu-mi aduc aminte de Grădina cu sticle. Când înțelegi că sticlele trebuie să fie tot timpul goale și borcanele tot timpul pline, înțelegi și cum de au reușit oamenii aceștia, la basarabeni mă refer, să supraviețuiască, dar mai ales să meargă mai departe, să-și croiască destine unice și să lase în urma lor semne de bună creștere. Borcanele din Patria borcanelor poartă cu ele, pe cât este posibil, urme de Odecolon; a doua parte din volum e partea unde amintirile sunt cu și despre ei, oamenii pe care poeta i-a iubit și i-a păstrat aproape de inimă așa cum a putut; dincolo de mirosuri se ascund suferințe grele, spaime și neputințe greu de înțeles. Mirosul de odecolon se răspândește în aer repede, lasă urme adânci, nu trece neobservat; dar mai are o calitate, persistă în timp. Așa se face că mirosul de odecolon e cel care o ajută pe ea (poeta sau fiica-poetă) să facă față peregrinărilor, să ia viața în piept și să-și croiască rost în viață. Se îndrăgostește, își întemeiază propria familie, dar mirosul de odecolon nu dispare, e păstrat bine între pliurile memoriei.

despre sânge

și iar răscolesc prin arhive

și iar îmi zic că pot trăi împăcată

n aceste vremuri tulburi în care

se decapitează statui

și se oblojesc în stradă picioare

nu pot spune ipocrit: e ok

când totul se duce de râpă

și totuși

n-am găsit zare de asupritor în sângele meu mult

pătimit

zare de sânge albastru

doar țărani, și țărani, și țărani

plus străbunica mea, hanna

supraviețuitoarea

cea care a rupt cu mâinile ei puternice

mandibula unui câine rău ce sărise s-o înșface de gât

#femeiputernice #femeiputernice (p. 55)

Crizele sunt inerente, sunt necesare și fac bine, la Recital de plâns mă refer, a treia parte din volum. Loc unde găsim foarte multe tensiuni descărcate în poeme de o frumusețe aparte. Diana Iepure dă aici măsura observatoarei de cursă lungă, a celei care trăiește prezentul ca și cum ar fi doar al ei. Îi ies în cale oameni care petrec, sărbătoresc sau duc la groapă moartea; totul de un firesc greu de dus. Poeta e o luptătoare, o femeie care după un recital de plâns merge mai departe, scuturată de angoase și frici, determinată să doboare obstacole și să facă loc frumosului.

gogu

în casa scării gogu

omul de serviciu al blocului

gata oricând

să dea o fugă după țigări

să plimbe câinii

ori să-ți ducă gunoiul

stă în genunchi

și roade c-o daltă

bucăți întărite de gumă

nici urmă de greață

pe fața lui plictisită

nici urmă de chin

afară bucureștiul e minunat și

chiar pe alocuri verde (p. 65)

În rest, viața e frumoasă e partea cea mai consistentă a volumului. Un festival de emoții, evenimente și oameni; efectul de caleidoscop este cel care face frumusețea suportabilă, căci tot ce-a trăit/simțit poeta se convertește acum în versuri pe cât de profunde, pe atât de personale. Aproape că-ți ceri voie de la scriitoare să intri în acest univers (paralel, câteodată chiar așa este) și să-l locuiești, fie și temporar. Poeme mai lungi sau foarte scurte, de o exactitate a emoțiilor care aduce aminte de matematică, semn că cercul se închide: Diana Iepure n-a pierdut acuitatea observației de-a lungul anilor, din contra. Acum avem în fața noastră o mamă rafinată, care înțelege că zborul copiilor trebuie însoțit cu privirea, că diminețile există ca să ne putem aduna gândurile, că mersul cu metroul e plin de surprize, că măritișul e și el probabil și tot așa.

lipici

caut prin sertare și foldere

poze din care m-am tăiat

acum trei ani/ acum cinci ani/ acum zece

nu arătam chiar atât de rău

ba îmi zic

uneori uimitor de bine

și încerc să lipesc înapoi un chip

cu doi ani mai tânăr

cu zece (p. 105)

În rest, e doar poezie! Un volum care lasă loc manifestului, dar și paradei de emoții și sentimente, care transformă mirosul în simț primordial și dă Cezarului ce e al Cezarului: suntem nimic fără ai noștri! În rest, viața e frumoasă, la Casa de Editură Max Blecher!

În rest, viața e frumoasă de Diana Iepure