Caietul secret

Lucrurile scrise nu mai pot fi ignorate. Acesta ar putea fi moțiunea unui roman publicat în 1949, care prezintă vârstele femeii și umbrele vieților trăite mai mult în imaginație. Obsesia personajului principal de a ascunde tot felul de lucruri și ispita de a le da în vileag se explică și prin viața plină de neprevăzut a autoarei, ea însăși supusă în epocă diverselor interdicții și forme de cenzură.

Într-o duminică nemaipomenit de frumoasă, când soțul și copiii ei încă dorm, Valeria, plecată după flori, cumpără și o agendă expusă într-o vitrină. Vânzătorul i-o dă pe furiș, fiindcă, spune el, n-ar fi avut dreptul să vândă nimic altceva în afară de flori. Agenda debutează subversiv în viața Valeriei. Și așa va rămâne cât timp femeia de 43 de ani, soție și mamă devotată, descoperă, scriindu-și în secret gândurile, că scrisul este o formă de evadare din rutina unei vieți modeste, cu mult sub ceea ce-și putuse închipui.

Valeria nu îndrăznește să le mărturisească oamenilor dragi că ține un jurnal. Dacă la început se simte vinovată că își îngăduie să aibă un secret, ulterior este îngrozită că paginile jurnalului ar putea fi citite și de altcineva. Negru pe alb, însemnările arată că Valeria nu-l mai iubește pe Michele, bărbatul căruia îi inventariază defectele, începând cu apelativul „mami”, care o revoltă și o amărăște. Valeria ar fi vrut să nu-i ia locul defunctei soacre, o femeie distantă, pe care, ca noră, o îngrijise cu devotament. Michele își idolatrizase mama și își privea acum soția cu o dragoste-datorie, respectuoasă și acceptabilă, dar lipsită de erotism. „Mami” este Valeria și pentru Riccardo, un tânăr cu concepții bătrânicioase, răsfățat și delăsător. Tot „mami” este și pentru Mirella, fata ei de nouăsprezece ani, puternică, rebelă, independentă, adică exact ceea ce Valeria nu a îndrăznit, cu educația ei de pension, să fie niciodată.

Tensiunea în care trăiește Valeria se datorează mai cu seamă jurnalului căruia îi dedică din ce în ce mai mult timp, în detrimentul treburilor casnice. Oboseala și irascibilitatea femeii nu trec neobservate, numai că, preocupați de problemele lor, nici soțul, nici copiii nu-și propun să preia din îndatoririle mamei, care muncește și acasă, și la birou.

În familia ei, Valeria este considerată o femeie în vârstă, care n-ar trebui să mai fie preocupată, ca fiica ei, de frivolități – cheltuielile cu o geantă nouă sau cu o banală pălărie sunt excluse. Femeia se străduiește să mențină aparențele de decență. Făcând ea însăși parte dintr-o familie nobilă și bogată cândva, Valeria se folosise de căsătorie pentru a scăpa de asprimea unei mame autoritare. La rândul ei, Valeria nu va reuși să aibă cu propria fiică o relație apropiată. Valeria repetă greșelile mamei, încercând să-și educe fata cu forța și să o mențină în zona valorilor conservatoare.

Sunt însă și momente în care Valeria își redescoperă feminitatea, își admiră în oglindă trupul încă subțire și tenul fără riduri. Întâmplările pe care Valeria le notează în puținele momente libere, ascunzându-se de ceilalți, arăta că este nefericită. Îngrozitor de nefericită.

Într-un ritm alert, mai curând detectivist decât psihologic, cartea pune în discuție teme interesante și delicate – statutul femeii în societatea modernă, redefinirea familiei, conflictul dintre generații, iubirea confundată cu dependența, sacrificiul, de multe ori, inutil al părinților, ingratitudinea copiilor.

Caietul secret este o carte încântătoare prin convenția sincerității, atât de greu de respectat – măcar ca intenție, sinceritatea definește scrisul personajului preocupat, în viața obișnuită, să joace rolul care i se cere. Prejudecățile sunt mai importante decât viața însăși.

La final, după ce am urmărit cu speranță destinul Valeriei, îmi dau seama că nu am reținut cu ce anume sunt scrise paginile jurnalului secret – probabil, cu un stilou, căci Valeria este genul de femeie care ar scrie elegant, cu un instrument rafinat. În 1950, data primei însemnări din jurnal, nu mai era nevoie ca pe pagină să se presară nisip pentru a elimina excesul de cerneală, cum crede Thomas Mann că ar fi procedat Lotte scriindu-i tânărului Werther, la Weimar.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Scriitoarea cubano-italiană ALBA DE CÉSPEDES, nepoata lui Carlos Manuel de Céspedes, primul președinte al Cubei, fiica unui diplomat cubanez și a unei italience, s-a născut la Roma în 1911. Scriitoare, activistă și jurnalistă de mare succes, este cunoscută pentru cărțile sale marcate îndeosebi de o perspectivă feministă. Debutează la doar 24 de ani, în 1935, cu volumul de povestiri L’anima degli altri, fiind închisă în același an din cauza activităților sale antifasciste. Tot 1935 îi apare primul roman, Io, suo padre, ecranizat în 1939. Romanul Nessuno torna indietro, publicat în 1938, se bucură de un succes fulminant încă de la apariție, dar e cenzurat de autorități din cauză că personajele feminine din Roma anilor ’30 nu corespundeau ideologiei fasciste. În 1940 este cenzurat și volumul său de povestiri Fuga. În 1943 este din nou arestată pentru colaborarea cu Radio Partigiana din Bari, sub pseudonimul Clorinda. În 1944 înființează la Roma revista literară Mercurio, care apare doar patru ani și unde publică scriitori precum Jean-Paul Sartre, Ernest Hemingway și Alberto Moravia. În 1949 îi apare romanul Dalla parte di lei. Caietul interzis (Quaderno proibito; Humanitas Fiction, 2024), publicat inițial în foileton în revista ilustrată La Settimana Incom (decembrie 1950–iunie 1951), apare în volum în 1952. Spre sfârșitul anilor ’50, Alba de Céspedes se mută la Paris, continuând să scrie și să publice până la moartea sa, în 1997. Printre cărțile publicate după Caietul interzis se numără romanele Prima e dopo (1955), Il rimorso (1963), La bambolona (1967), Sans autre lieu que la nuit (1973), tradus de ea însăși în italiană cu titlul Nel buio della notte (1976), precum și volumul de versuri Chansons des filles de mai (1968), pe care l-a tradus în italiană cu titlul Le ragazze di maggio (1970). Cărțile Albei de Céspedes sunt traduse în peste 30 de țări.

Las mai jos alte fragmente:

„La întoarcere am găsit nenumărate lucruri care se adunaseră în timpul scurtei mele vacanţe. Totuşi, până pe la începutul iernii, dacă pomeneam de oboseala mea, toți îmi aduceau aminte că în anul acela fusesem în vilegiatură și că nu puteam decât să mă simt bine. Nimeni nu părea să înţeleagă că o săptămână de odihnă în august nu putea să mă facă să nu fiu obosită în octombrie. Dacă spun uneori: Nu mă simt prea bine, Michele şi copiii îmi răspund cu o scurtă tăcere respectuoasă și stânjenită. Atunci mă ridic şi continui să fac ceea ce trebuie. Nici unul nu mişcă un deget să mă ajute, dar Michele strigă: Uite, zici că nu te simți bine și nu stai locului o clipă. În scurt timp încep din nou să flecărească între ei, iar când ies în oraş, copiii îmi recomandă: Să te odihneşti, auzi? Riccardo îmi face un mic semn ameninţător cu degetul, de parcă mi-ar spune să nu plec de acasă la distracţii. În familia noastră, numai febra, o febră mare, ne face să credem că suntem cu adevărat bolnavi. Febra îl pune pe gânduri pe Michele, iar copiii îmi aduc oranjadă. Dar eu rareori fac febră, niciodată, pot spune. În schimb, sunt mereu obosită şi nimeni nu mă crede. Şi totuși liniştea mea ia naştere tocmai din oboseala pe care o simt atunci când mă întind în pat, seara. Găsesc în ea un soi de fericire în care mă cuibăresc și adorm. Trebuie să recunosc că poate dârzenia cu care mă apăr de orice posibilitate de a mă odihni nu e decât frica de a pierde acest unic izvor de fericire care e oboseala.” (p. 27)

„Căsnicia ei devenise cu anii doar o conviețuire monotonă. Credeam că pentru mine şi Michele va fi altfel; noi eram tineri, imediat ce ne vom căsători, vom pleca la Veneția, unde vom avea o cameră mare spre Canal Grande. Mama mea spunea adesea că trebuise să se lupte mult timp cu părinții ei pentru a se putea căsători cu tata, dacă n-ar fi lăsat-o era hotărâtă să fugă cu el. Nu puteam să iau în serios ceea ce spunea, ideea acelei fugi mă făcea să râd. Îi vedeam întâlnindu-se noaptea, lângă o trăsură, ea sosea cu sufletul la gură, ridicându-şi rochia cu trenă, tata o aştepta, răsucindu-şi vârfurile mustății. Dar, în acele haine, în acele gesturi, mi-i imaginam deja bătrâni, obişnuiţi unul cu celălalt şi certăreți, aşa cum sunt acum. Cât de greu este să-i vedem pe oamenii din jur diferiți de rolurile pe care sunt obligați să le joace în faţa noastră.” (p. 111)

„Mi-ar plăcea să vorbesc despre aceste lucruri cu Michele; dar, dacă încerc, nu știu de ce, mi-e ruşine imediat şi mă prefac că glumesc. Aseară am stat lângă el în timp ce citea ziarul și i-am spus că Riccardo plănuia să se căsătorească în curând, înainte de a pleca în Argentina. Mi-a spus că ar face foarte rău pentru că un bărbat care se căsătorește nu mai e liber să îşi conducă viaţa aşa cum dorește, este ruinat. Umilită, l-am întrebat dacă și el… Dar m-a întrerupt imediat spunând că al nostru e un caz excepțional. Aproape în glumă, l-am întrebat atunci dacă este fericit. Cu o uşoară iritare mi-a răspuns: Ce întrebări dificile! Dar da, bineînţeles că da, de ce n-ar trebui să fiu? Copiii sunt buni, sunt sănătoşi. Riccardo va face carieră în Argentina, Mirella lucrează deja, apoi se va căsători. Ce ne-am putea dori?!” (p. 111)

„28 februarie

În seara asta, imediat cum a ajuns acasă, Mirella m-a chemat în camera ei. Uite, mi-a spus exaltată şi a golit în fața ochilor mei uimiţi un plic conţinând numeroase bancnote. Eram deja pe punctul de a o întreba cu severitate de unde provin banii, când mi-a explicat: E salariul meu. Apoi a strâns cu grijă bancnotele, una câte una, aproape mângâindu-le: între timp enumera lucrurile pe care urma să le cumpere, frivolități mai ales, pe care mi le ceruse de multe ori și pe care eu nu i le-am putut cumpăra niciodată. Poate că n-am dreptate, dar mi s-a părut că voia să mă umilească; atunci, cu o atitudine aproape disprețuitoare, i-am spus că în sfârşit va aprecia ceea ce am făcut întotdeauna pentru ea, acum când știe cât de greu este să câştigi bani. S-a dus din cameră în baie, și-a frecat viguros fața cu prosopul. Vrei să ştii adevărul, mamă? a întrebat ea, zâmbind. Ei bine, am constatat că nu este deloc obositor; auzisem atâtea povești de-ale voastre despre asta, încât, după ce am luat decizia de a mă angaja, eram înspăimântată, îmi era teamă că nu voi reuşi.” (p. 131)

*

„E foarte greu de vorbit cu Riccardo despre Mirella: atunci când sunt împreună, am mereu impresia că se duşmănesc. Poate că au fost întotdeauna aşa, dar până acum am crezut că este vorba de mici răutăți între fraţi. Acum mă tem că există și un alt motiv, mai profund, pe care nu-l pot defini și care mă întristează profund. Nu vreau să cred că Riccardo nu-și iubeşte sora: mi se pare mai degrabă că revarsă asupra ei o animozitate care are de-a face cu el însuşi. Azi mi-a spus că femeile profită de faptul că lucrează pentru a-și face de cap. I-am reamintit că și eu lucrez și că a fost un avantaj pentru familia noastră, chiar și pentru el. Mi-a răspuns că eu o fac doar din necesitate și că, prin urmare, munca mea este o dovadă de solidaritate cu soțul meu, practic o dovadă de supunere.” (p. 137)

Caietul interzis de Alba de Céspedes