Miercuri, 13 decembrie, la Muzeul de Artă Vizuală Galați a avut loc vernisajul expoziției personale intitulate „Câmp deschis”, a Mihaelei Brumar, în prezența artistei. Într-un fel, a fost prima expoziție personală „totală”, acest epitet fiindu-ne inspirat de ideologia wagneriană a „operei totale”, provocările artistului plastic fiind remarcabile, îmbinându-se jocul de idei cu jocul bucuriei de a fi (al artelor plastice), „Jocul” fiind deosebit de important în Conceptul asumat, despre jocuri și Joc vorbind la deschidere și directorul Muzeului, dr. Dan Basarab Nanu, și curatorul Liliana Tofan, una dintre cele mai importante lucrări, tatonând tridimensionalul, intitulându-se chiar „#Situație de joc” (vezi foto 1, 2, 3 și 4, foto 1, din atelierul Mihaelei Brumar)!
Din discursul Lilianei Tofan, dar și din textul de pe excelentul mini-album dedicat expoziției, mai cităm sau parafrazăm, reținând interesantul paradox al fugii aproximative de… estetic (în album: „Artistă cu un discurs plastic imediat recognoscibil, Mihaela Brumar se remarcă printre acei autori pentru care rafinamentul estetic nu face un scop în sine ci rezultă organic din etapele de construcție și concepere ale lucrului.”)…
Ideatica concurează realizarea artistic, armonios, din multe puncte de vedere rezultatul fiind surprinzător. Așadar, deloc întâmplător citatul care precedă… faptele, din Kierkegaard, „Schimbat în repetare”: „A vedea nu înseamnă a crede ci a pune sub semnul întrebării”.
A aduce în fața „Vederii” „semnele” este, simplificând, „a vedea ce este cu zarul din Ha…zar…d!”, fiind vorba de o poveste… fără sfârșit (poate nu chiar ca la M. Ende), ci mai degrabă… brâncușiană (atenție la această trimitere a graficienei care a absolvit Universitatea de Arte din București, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția Modă și este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, secțiunea Grafică, din 2012: https://dancaragea54.wordpress.com/2014/01/12/pioasele-amintiri-v-g-paleolog-ii/?fbclid=IwAR2PK_eBioqr-UQqaDM8Kdjiik_0CK_SK8PBvnbEOArS7ACMNCDrQQlxTnE, unde citim, din „Tretie Paleolog – Prolegomenes pour une sculpture aleatoire”: „Tatăl meu, cu mulţi ani în urmă, îmi spunea că Brâncuşi nu a exclus niciodată hazardul din opera sa.”) ajungându-se însă până la Nietzsche, citat și el în mai sus citata referință electronică:
„«Dacă vreodată, jucând cu Zeii, mi-aş arunca zarurile pe masa divină a pământului, căci este o Masă Divină ca însuşi Pământul şi care se cutremură la noile cuvinte creatoare şi la aruncarea zarurilor de către Zei…»
6) În 1911, atunci când Brâncuşi s-a împrietenit cu tatăl meu, acesta i-a propus un joc cu şase zaruri, a căror ideograme înscrise pe feţele lor erau inspirate în parte de un vechi joc armean, zoroastrian la origine.
7) Ilustraţie. Cele 36 de feţe ale zarurilor. Erau semne naive sugerând lucrurile esenţiale care umplu universul. Mulţi ani au jucat, uneori, împreună, alteori de unul singur. După plecarea tatălui meu care s-a înapoiat în România, Brâncuşi a făcut cunoştinţă cu James Joyce, pe care l-a iubit mai cu seamă pentru arta sa de a vorbi oracular şi divinatoriu, arhaică şi orală a muntenilor din Carpaţi.
8) Fiind somat de Joyce să-i facă un portret «abstract», Brâncuşi i-a propus simplu simbolul Bucuriei înscris pe zarurile sale, care pare să fie de origine minoică sau orientală.
9) Raymond Queneau, poetul nostru al aleatoriului, vizitând atelierul lui Brâncuşi, a avut intuiţia prezenţei imanente a acestui joc de zaruri care părea să fie în fruntea evoluţiilor din sculptura sa.”
Așadar, (mai) nimic comod pentru receptarea minunilor propuse de Mihaela Brumar. În „Câmp deschis” destule… mine, dar nu de război, ci de empatie și de solidaritate întru Frumos, cele 31 de lucrări expuse (de ce nu 36? Unde sunt ascunse celelalte 5?) fiind ofrande aduse în stilul, uneori, comunicării la care apelează graurii în stolurile lor mișcându-se parcă la infinit. Iarăși, deloc… hazardat, o lucrarea este „#urzeală și bătătură”, natura… umanului fiind totuși în plan central, lipsa siluetelor umane (aparentă, vizionând în fugă „#alienare”!) fiind mai degrabă ofranda adusă… zeilor, o fațetă de zar fiind purtătoarea mesajului „Înfruntarea zeilor”, alta, însă, atenție, „Infinire: eu și celelalte lumi”…
Bref, Mihaela Brumar „naște” o lume, un univers în care icoanele (are un articol publicat, intitulat „Inițiere în tainele icoanei”!, sic!) capătă, iarăși, paradoxal, valențe iconoclaste, Actualitatea stringentă („#QR”) „înlănțuindu-se” până către Eva și Adam.. Totul poate fi „#proiecție”, „#puls”, dar mai ales „#bucuria de a fi”, „#verb”…
Poate este și ceva… din Sorin Dumitrescu, apropo de prietenia acestuia cu Nichita Stănescu, și pentru că avem „#nod emoțional” și „#semne de corespondență”, dar și „#semn stimul”, dar mai ales avem Mihaela Brumar, un artist plastic care a reușit să-și îmblânzească curajul de a alege un zar personal, nedând hazardului mai mult decât merită. Declară artistul:
„Câmp deschis: context ce explorează intersecția ideilor, țesătura suprapunerilor, juxtapunerilor, a interacțiunilor dintre forma umană stilizată și semnele de pe fațetele zarurilor. Arhetip, corpul uman este semn în câmpul de evenimente, o tipologie ideatică rezultată din necesitatea de a explora relația dintre conținut și formă. Homo Rubeus, spirit, carne, lut, corpul înveșmântat în semne de corespondență, este văzut într-o permanentă conexiune cu sine și cu ceilalți. Însemnele de pe zaruri au fost preluate, reproduse, repetate, rememorate pentru crearea unui circuit al sensului, pentru reflectarea rețelei de energie subtile care leagă totul în viață. Nu am construit zarurile, nu le-am ridicat din plan, ca urmare lucrările sugerează „scrisori deschise”, datorită predilecției către caligrafii.“
Aproape ultimul cuvânt, iarăși Lilianei Tofan:
„Paleta caldă din brun și ocru atinge tonul înalt al elegantului roșu-englez și este echilibrată cu finețea unui pictor din tonuri suave de rozuri violacee. Tușurile Mihaelei Brumar capătă în joc, pe rând, textura metalului, moliciunea cărnii, fluiditatea aerului, construiesc din linia-semn și din pată materia și, cu aceleași mijloace, fac comunicarea între vizibil și mai puțin vizibil, supuse regulilor combinatorii ale aceluiași joc simplu ce se desăvârșește prin rostogolirea aleatorie a semnului.”
Mai mult, „câmpul invizibil” (universul invizibil) aproape că scoate primul gângurit, după o altfel de Bunăvestire…
Aceasta dincolo de scopul asumat: „scop: lămurirea poziției jucătorului-desenator în relație cu sine și cu ceilalți (Infinire, Eu și celelate lumi), autobservarea și observarea pornind de la transpunerea grafică de combinări fără predeterminări, într-un joc fără punctaj, fără competiție.”
