„București. În căutarea Micului Paris” – o analiză

Narcis Dorin Ion este istoric, muzeograf și cercetător, fiind preocupat de istorie modernă și contemporană. De-a lungul timpului, a scris numeroase lucrări de istorie socială și culturală, fiind și colaborator al unor volume colective. În anul 2024, la Editura Vremea, a fost reeditat volumul București. În căutarea Micului Paris, în colecția Planeta București, colecție coordonată și inițiată de Silvia Colfescu. Într-un format aristocratic, o ediție cartonată și îmbogățită cu fotografii de epocă, cartea reconstituie Bucureștiul, numit altădată Micul Paris, purtând cititorul prin cotloane citadine a căror memorie se recompune în paginile acestei ample cercetări. Istoricul are marele merit de a ne reda un oraș pe care mulți dintre noi nu îl cunoaștem și pentru că, din cauze naturale sau politice, a fost sluțit, sărăcit prin dărâmarea unora dintre reperele acelui București.

Intervalul cronologic urmărit de autor în cercetarea sa este 1800-1948, perioadă despre care afirmă:

o perioadă tulbure, nu de puține ori aflată sub semnul incertitudinii, o perioadă de căutări și adaptări, la sfârșitul căreia Bucureștiul se putea mândri cu un tezaur arhitectonic de mare valoare.

Lucrarea este structurată în șapte mari părți, urmărind descrierea palatelor, caselor boierești, muzeelor, hanurile, hotelurile, cafenelele, parcurile și grădinile, statuile și busturile, adică reperele care oferă viață, identitate și memorie unui oraș, mai ales unui oraș-capitală. Bibliografia este considerabilă, folosindu-se documente edite, periodice, reviste, memorialistică, anuare, albume, dicționare, enciclopedii, ghiduri, biografii, lucrări generale și speciale. Astfel, aceleași aspecte pot fi văzute și analizate din mai multe perspective, care se apropie cât mai mult de realitatea istorică.

În perioada secolului al XIX-lea, Bucureștiul era un oraș extrem de diversificat și organizat în straturi, realizându-se o diferențiere clară între centru și periferie. Centrul era infuzat de clădirile monumentale, de influențele occidentale, de bunele obiceiuri și buna purtare, existând și excepții, desigur. În timp ce periferia era apanajul celorlalte stări sociale, al străinilor, al vieții decadente și sărăcăcioase, unde influențele orientale, puternic balcanice se puteau identifica fără mare efort, susținând istoricul:

Periferia, în schimb, venea cu tot balcanismul și orientalismul ei, înfățișând o imagine dezolantă, pe care occidentalii s-au grăbit să o consemneze în jurnalele lor, ca o dovadă supremă a existenței unei lumi ce funcționa după alte criterii.

Această dualitate va coexista cel puțin toată perioada modernă, fiind și un punct de atracție pentru vizitatorii străini ai orașului. În timpul monarhiei, chiar de la începuturile sale, țara, în ansamblu, implicit și Bucureștiul se vor orienta și mai mult către Occident, importându-se multe elemente civilizaționale din spațiul vest-european. Cercetarea lui Narcis Dorin Ion se va concentra pe centru, pe reconstituirea elementelor care făceau din București Micul Paris, pornind de la Ateneul Român spre celelalte construcții monumentale, unele încă prezente, altele de mult timp pierdute. Ateneul Român este construcția emblematică a orașului, un puternic element identitar încă de la inaugurarea sa. Inițial, a fost gândit ca o bibliotecă, căpătând mai multă amploare prin viziunea lui Constantin Esarcu, supranumit și părintele Ateneului, care propune construcția unui palat al științelor și al artelor. Cu fonduri diverse, inclusiv dintr-o loterie națională, se ridica edificiul cultural a cărui inaugurare parțială a avut loc pe 14 februarie 1888, printr-o conferință a lui Alexandru Odobescu. În vecinătatea Ateneului, în anul 1895 era inaugurată o altă clădire monumentală, Fundația Universitară Carol I, edificiul a fost construit în stil neoclasic francez – pe locul caselor lui Grigore Păucescu și pe terenul cumpărat de la vornicul Ion Manu. Astăzi, clădirea găzduiește Biblioteca Central Universitară, păstrându-și eleganța și izul aristocratic provenit din alte vremuri. Mergând pe Calea Victoriei, se ridica mândru Teatrul Național, inaugurat oficial în 1852. Această construcție susținută cu mari eforturi financiare va rămâne un simbol al culturii până în 24 august 1944 când a fost puternic avariată de bombardamentele germane. Ulterior, trupele sovietice au rechiziționat bunurile teatrului în contul reparațiilor de război, pe 12 decembrie 1944 – încărcate în 41 de vagoane – luând drumul Rusiei. Și era doar începutul răului pe care și regimul instituit de la Moscova avea să îl facă monumentelor istorice. În zilele noastre, s-a reconstituit fațada teatrului care reprezintă intrarea într-un hotel ultramodern.

Coborând spre cheiul Dâmboviței, se pot vedea și astăzi Palatul Casei de Economii și Consemnațiuni, palat la care s-a lucrat între 1896 și 1900, rămânând una dintre construcțiile unice ale capitalei, mai ales prin cupola imensă din feronerie și sticlă. Vis-à-vis de acest palat, se află fostul Palat al Poștelor, actual sediu al Muzeului Național de Istorie a Românilor, construcție ce datează din anul 1894, atunci când s-a pus piatra fundamentală a palatului. Pe Cheiul Dâmboviței, pe lângă construcțiile care rezistă și în prezent, s-au și pierdut multe, dintre care autorul amintește de Spitalul Brâncovenesc, construit între anii 1835-1837 după planurile arhitectului german Joseph Hartl. Însă buldozerele megalomanului dictator l-au demolat în anul 1985, concomitent cu Mănăstirea Văcărești, edificii păstrate doar în fotografii, deși reprezentau bijuterii arhitecturale și naționale.

Bucureștiul era, în același timp, și orașul marilor palate ale vechilor familii boierești din spațiul românesc. În primul rând, se remarcau palatele domnești, reședințe ale domnitorilor care au fost mistuite de incendii și de timp, încercându-se o reconstituire arheologică. Însă, din fericire, s-au păstrat construcții cum ar fi Palatul Suțu, rămas în memoria colectivă a capitalei prin balurile somptuoase pe care le găzduia. Invitația la un bal de la Palatul Suțu echivala cu o recunoaștere a apartenenței la aristocrația românească. Un alt palat care azi nu mai există, dar care a atras toate privirile în epocă a fost Palatul Sturdza, construit între 1898 și 1901 de fiul domnitorului moldovean Mihail Sturdza, Grigore M. Sturdza. Impozanta construcție va fi victima unui incendiu în 1942, resturile rămase fiind demolate. Palatele regale reprezintă un reper al Bucureștiului secolului al XIX-lea și al XX-lea. Palatul de pe Calea Victoriei, actual sediu al Muzeului Național de Artă al României, Muzeul Cotroceni, ambele sunt martore nu numai ale vieților monarhilor României, ci și ale unor momente cheie din istoria națională. Palatul Cotroceni a avut un destin aparte, a suferit atât din cauza fenomenelor naturale, cutremure, cât și din cauza celor pe mâinile cărora a intrat odată cu instaurarea regimului comunist.

După abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, palatul intră într- nouă etapă – nefastă, din păcate – a istoriei lui. Jaful dezlănțuit de noile autorități a cunoscut forme incredibile – ca și în cazul altor palate, castele sau conace boierești, devastate în anii regimului comunist. Cărțile din biblioteca regelui Ferdinand – în 1930 se inventariaseră 6775 volume legate în piele, mătase sau aur – au fost, în mare parte, arse în curte. Piesele rare de mobilier au fost încărcate în camioane și duse pe câmpul Dudești, pentru a fi distruse.

Un farmec aparte oferea Bucureștiului și casele boierești, multe păstrându-se până la noi, însă unele lăsate în paragină. Un astfel de caz este reprezentat de casa principesei Elisabeta, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria. În 1937, fosta regină a Greciei a vândut casa Clubului Marii Industrii, apoi a fost sediu al Uniunii Ziariștilor, dar a ajuns o ruină, nivelul de distrugere e impresionant, cu toate că reprezenta o bijuterie arhitecturală. Casele Brătianu, construite în 1908, sunt părăsite, așteptând să fie restaurate și valorificate ca monumente istorice rămase de la emblematica familie Brătianu. Multe dintre casele boierești ale secolelor trecute au fost transformate în sedii de bănci, restaurante sau ambasade, ceea ce le-a dat o șansă la a fi reabilitate și păstrate într-o bună stare.

Bucureștiul era și orașul ospitalității, al popasurilor, motiv pentru care apar, la început răzlețe, hanurile și hotelurile, iar cel mai cunoscut până în prezent rămâne celebrul Han al lui Manuc, fiind și locul în care, în anul 1812, s-a încheiat Pacea de la București. Nu prea departe de acesta, se regăseau Hanul Gabroveni și Hanul cu Tei, toate fiind salvate de la degradare și valorificate. În ceea ce privește cafenelele, cea mai emblematică rămâne Capșa, fiind mai mult de atât. Și restaurant, și cofetărie, Casa Capșa a trecut proba timpului, deși multe i-au fost încercările, fiind și azi locul unor dulciuri rafinate și unei atmosfere asemenea. Printre parcurile capitalei se distinge Cișmigiul, în mijlocul căruia trona restaurantul Monte Carlo, operă a arhitectului Ștefan Boloșin, construcție care a ars în perioada interbelică. De asemenea, se distingea Parcul Carol, amenajat pe Dealul Filaretului, cu o suprafață de 36 ha.

La final, însă, cele care contribuie în mod vădit la păstrarea unei memorii a trecutului sunt statuile, unele conservate, altele topite. Se păstrează statuia domnitorului Mihai Viteazul, care amintește de politica acestuia din secolul al XVI-lea. Pe de altă parte, statuia regelui Ferdinand I, inaugurată la 28 septembrie 1940, a fost demolată odată cu instaurarea regimului comunist. Se păstrează și statuile oamenilor politici ai vremii, Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovary, ș.a.m.d. Despre fiecare în parte, dar și despre multe altele, cartea de față dă mărturie.

București. În căutarea Micului Paris este o contribuție istoriografică necesară și extrem de relevantă pentru reconstituirea unui oraș din care unele părți, din nefericire, s-au pierdut. Amplu documentată și frumos scrisă, cartea istoricului Narcis Dorin Ion reprezintă un păstrător al memoriei citadine și un ghid pentru o mai bună cunoaștere a orașului în care unii dintre noi trăim în fiecare zi.

București. În căutarea Micului Paris de Narcis Dorin Ion