„Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?” de Michel Bussi

Cronică de Elena Florea

Sunt, mărturisesc, unul dintre acei cititori care au avut dintotdeauna un fel de fixație cu Micul Prinț. În pofida numeroasele relecturări, chiar și la maturitate, chiar și cu dramul de insight pe care am pretenția că l-am căpătat ca absolventă de filologie, am simțit mereu că e mai mult acolo, că mi-a scăpat ceva, că trebuie să mă întorc. Mi se va replica, sunt conștientă, că orice carte bună face asta. Și totuși…

Celor mai mulți, Micul Prinț ne-a atins inima. Cine a reușit să rămână indiferent la soarta băiețelului inocent, cu toate mirările și frământările, cu toate momentele sale de singurătate și tristețe?

Dar dacă am reuși, totuși, să ne detașăm puțin? Dacă am reuși să citim cartea asta mai mult cu mintea decât cu inima? Dacă moartea lui Antoine de Saint-Exupéry, survenită la scurt timp după publicarea Micului Prinț, nu e o simplă coincidență?

Aceasta este propunerea pe care ne-o face Michel Bussi în Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? și, dată fiind reputația de maestru al genului polițist a acestuia, nu-mi imaginez cum ar putea cineva să o ignore. Eu nu am putut.

Pe un schelet de roman polițist tipic, cu suspecți, detectivi, piste false și restul recuzitei, Michel Bussi scrie o carte pe care am citit-o cu sufletul la gură.

Concret, pornind de la ipoteza că, în Micul Prinț, prin destinul eroului său, Saint-Exupéry își explică propria dispariție survenită, în condiții neclare, în timpul ultimei sale misiuni ca pilot, Michel Bussi ne propune o anchetă care să stabilească nici mai mult nici mai puțin decât cine l-a ucis pe Micul Prinț.

Dincolo de surpriza pe care i-o produce cititorului această ipoteză, care, în fapt, implică citirea operei lui Saint-Exupéry într-o cheie complet nouă, cei care sunt contractați să elucideze acest mister sunt Andie, care nici măcar nu este un detectiv calificat, o simplă stagiară, și Neven, un pilot care nu a mai zburat de cincisprezece ani, de când și-a obținut brevetul.

Pe măsură ce avansează însă cu lectura, cititorului îi va fi clar că, sub pretextul acestei așa-zise anchete, se aduce un omagiu cărții Micul Prinț și, de asemenea, se conturează o biografie alternativă, brodată pe chestiuni reale, dar fictivă, a lui Saint-Exupéry.

Multe răsturnări de situație în carte, este mult suspans și tensiune, ca într-un roman polițist bun, dar, în opinia mea, cartea se distinge prin pasajele scrise într-un stil poetic voit tributar textului lui Saint-Exupéry.

Uneori, ca într-un joc, Michel Bussi le permite personajelor sale să-și iasă din rol, acestea făcând gesturi și schimbând replici pe care cu ușurință le asociezi cărții lui Saint-Exupéry.

Iată, spre exemplu, acest schimb între Neven și iubita sa, Véronique, în timp ce primul tunde gardul viu:

„ – Mai e o frunză care iese în afară[…]

Smulg frunza rebelă și admir gardul viu de lemn câinesc, neted și drept. Perfect!

– Mulțumesc, murmură Véronique. Mica noastră planetă… Mica noastră planetă e aproape perfectă.” (p.12)

Sau, tot cei doi, în timpul unei discuții telefonice:

„- Aș vrea să te întorci. Mica noastră planetă îmi e de-ajuns.

– Mă întorc repede, promit. Trebuie doar să mai fac o escală, o altă mică etapă. Se… Se plătește foarte bine.

– Nu-mi lipsește nimic, știi asta. Aici bate vântul. Iarba continuă să crească. Am nevoie doar de un grădinar.” (p. 80)

„ – Neven?

– Da, iubito?

– Neven, nu mă abandona.

– Ce-ți veni?

– Nu te mai aud, Neven. Așa că ascultă-mă. Doar ascultă-mă. Nu mă părăsi, bine. Am nevoie de tine. Mi-e frică fără tine. Îmi pierd petalele. Mă ofilesc fără tine.’’ (p.119)

Similar, Neven i se adresează lui Andie (pe numele ei real Ondine):

,,- M- ai îmblânzit.” (p. 227)

Pe alocuri, dispoziția jucăușă a lui Bussi duce la accente comice fățișe, ca în scena următoare, în care avem observațiile lui Neven:

„În spatele nostru, pe terasa unei cafenele, doi tineri îndrăgostiți stau așezați unul în fața celuilalt și își verifică telefoanele mobile

<<A iubi înseamnă a privi împreună în aceeași direcție.>>” (p. 67)

Michel Bussi rescrie pasaje întregi din Micul Prinț, dar fără ca asta să dăuneze niciuneia dintre cele două cărți, ba dimpotrivă. În interpretarea mea, faptul că un pasaj din Micul Prinț, cu mici modificări, este folosit în momente-cheie ale acestei cărți, cum ar fi închiderea unor capitole, reprezintă o formă de valorizare a textului lui Antoine de Saint-Exupéry:

„Nu se văzu nimic altceva decât un fulger galben lângă glezna ei.

Rămase o clipă nemișcată. Nu strigă.

Căzu încetișor, așa cum cade o frunză toamna.

Nici măcar nu făcu zgomot, din pricina vântului.” (p. 90)

„Nu se văzu nimic altceva decât un fulger galben lângă inima lui.

Rămase o clipă nemișcat. Nu strigă.

Căzu încetișor, așa cum cade un soldat.

Nici măcar nu făcu zgomot, din pricina covoarelor de mătase.” (p. 158)

În încercarea de a face lumină, Andie și Neven vizitează șase locuri diferite, insule de data aceasta, în căutarea unor figuri cel puțin la fel de neobișnuite ca cele pe care le întâlnește Micul Prinț pe cei șase asteroizi. Recunosc că, la momentul citirii cărții, m-am întrebat dacă înlocuirea asteroizilor cu niște insule are sau nu vreo semnificație. Nu m-am putut gândi decât la estomparea ideii de distanță și, dacă este mai aproape, probabil, ne privește mai mult pe toți.

Când oameni reali, cu profesii cât se poate de actuale, precum pilot, detectiv, om de afaceri etc, vorbesc folosind replici reminiscente personajelor din Micul Prinț, nu înseamnă, oare, că opera aceasta a învins timpul?

Cu această carte, Michel Bussi ne provoacă să citim/recitim Micul Prinț, cât și despre viața autorului; o face în cel mai inteligent, elegant, erudit și fermecător mod cu putință. Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? reușește să reaprindă imaginația celor care credeau că sunt familiarizați în detaliu cu opera și viața lui Saint-Exupéry, cât și a celor pe a căror listă de lecturi Micul Prinț nu a intrat și nu avea, poate, să intre niciodată.

Ca o ultimă observație, finalul cărții este ingenios construit, în măsură să-i satisfacă, deopotrivă, și pe fanii Micului Prinț, și pe împătimiții genului polițist.

„Cum a reușit Saint-Ex? întreabă mica mea vulpe genială. Dacă tot fac parte din club, acum poți să-mi spui! Cum a reușit Saint-Ex să dispară?” (p. 210)

„Și atunci Fausto a scos din buzunar o altă carte, o carte în bască, cu un băiețel, o planetă și stele pe copertă.

Vezi tu, băiete, cartea asta ar putea înlocui toate cărțile despre religie din lume, toate tratatele politice, toate teoriile economice. Mi-a luat mult timp, dar am înțeles. Celelalte cărți deșiră lumea, cartea asta o coase la loc.” (p. 132)

„În vitrinele de pe partea opusă, luminate de vitralii în formă de trandafiri încrustați în pietrele cenușii ale zidului, tronează telescopul astronomului, atlasul mare și lupa geografului, pușca vânătorului, cravata omului de afaceri. Andie nu știe la ce să se uite mai întâi, fascinată. Dar cireașa de pe tort abia urmează. Pe cel mai mare perete sunt expuse exemplare din Micul Prinț…în toate limbile pământului! Diferite alfabete dansează în fața ochilor noștri, Micii Prinți de toate culorile, avioanele, planetele, stelele… ca și cum copiii din fiecare țară, din fiecare trib din lume s-ar ține de mână.” (p. 138- 139)

,,Îmi întorc capul spre orizont. Niciodată nu am mai văzut un apus atât de frumos. Niciodată nu am mai fost atât de trist.

– M-ai îmblânzit, îi spun lui Ondine.

Pentru o clipă, mă tem că-mi va răspunde <<nu se știe niciodată cine pe cine îmblânzește>>, dar nu, ea doar …” (p. 228)