Binecuvântați animalele și copiii

Romanul Binecuvântați animalele și copiii a fost asemănat cu Împăratul muștelor, proza lui William Golding, comparația fiind îndreptățită de imposibilitatea disocierii, la vârstele imature, a binelui de rău. La fel de bine, ne putem gândi la Copiii din strada Pál, de Molnar Ferenc, sau la Portocala mecanică, romanul lui Anthony Burgess, evident, și la J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară. Dincolo de complexele de inferioritate, însingurare și neiubirea părinților, de sentimentul de inutilitate trăit mult prea devreme, toate aceste romane au în comun dificila tranziție de la copilărie la maturitate.

În romanul lui Glendon Swarthout, adolescenții, întruchipând diverse tipologii, sunt trimiși de părinți într-o tabără menită să-i transforme în bărbați. Adulții greșesc grav față de copiii lor, preocupați fiind mai mult de propria fericire, de călătoriile costisitoare în lumea întreagă și de aventurile sentimentale. Responsabilitatea care, de drept, este a părinților trece în dreptul adolescenților, nevoiți să-și poarte singuri de grijă. În tabără nu există fete – lumea băieților este fundamental concurențială, deci greu de suportat.

Răul vine, sub diverse forme, din mai multe părți, inclusiv dinspre adolescenții dominatori și agresivi din tabără, grupați în funcție de trofeele câștigate. Câștigătorii sunt mereu aceeași, disprețuitori și abuzivi, încurajați de adulți abrutizați de ideea competiției. Perdanții sunt șase băieți, aproape resemnați cu posturi dintre cele mai umilitoare. Cele mai multe dintre episoade sunt tragice, dar sunt în roman și câteva momente comice, câteva momente de duioșie.

Cartea începe cu visul, un coșmar – punere în abis -, lui John Cotton, liderul Pișăcioșilor, al Nasoilor. Romanul crește și relatarea fiecărei noi inițiative a puștilor lui Cotton este dublată de un fel de fișă a personajelor, pe baza căreia se realizează anamneza. Acțiunea înaintează pe două fronturi care se întrețes: operațiunea de salvare a bizonilor și operațiunea de salvare a demnității grupului, deci a fiecăruia în parte.

În dormitorul lipsit de intimitate, refugiați în sacii de dormit, băieții ascultă muzică la tranzistoarele care merg, toată noaptea, pe baterii. În felul acesta reușesc să țină departe spaimele. Unii plâng în somn, își rod unghiile, în general, au obiceiuri de copii mici. Lally 2 nu poate dormi dacă nu are lângă el o pernă de cauciuc. Toți provin din familii bogate, care parcă abia așteaptă să scape de acești băieți de care le este rușine.

Frații Lally 1 și Lally 2 se urăsc, concurând pentru bruma de afecțiune a părinților. Copiii, abandonați mai tot timpul în grija străinilor, sunt tratați de către tot felul de psihologi și psihiatri, fără progrese vizibile. Goodnow este depresiv în ultimul stadiu. Shecker are complexul originii evreiești și al unui tată care-l îndeamnă, într-un local rău famat, să înghită porții enorme de tort ca să câștige un pariu. Shecker e grăsuț.

Teft pare cel mai curajos dintre ei, dar, în viziunea adulților, este iresponsabil și rebel. Știe să fure și să conducă, fără carnet la vârsta lui, orice fel de mașină și, de aceea, va deveni șoferul trupei. În ultimul moment, Cotton preia de la Teft volanul unui camion cu ajutorul căruia sunt salvați bizonii. Dintr-un motiv sau altul, Cotton împlinește misiunea, dar mașina dispare, cu tot cu șofer, într-o râpă. Un cerc deschis la începutul romanului se închide prin jertfa inocenților.

Cea mai frumoasă secvență a romanului, chiar înainte de final, este aceea în care băieții izbutesc să salveze animalele care, altfel, ar fi fost ucise într-o sângeroasă partidă de vânătoare. Impresionați de masivitatea bizonilor, băieții se eliberează de orice teamă și au momentul lor de glorie, pe deplin meritată.

Publicat în 1070 și ecranizat un an mai târziu de regizorul Stanley Kramer, romanul, apărut și la noi într-o primă ediție în 2004, realizează portretul adolescenței în versiunea ei sensibilă – introvertită, ingenioasă, infantil-comică, avidă de afecțiune și, inevitabil, predispusă la sacrificiu.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

GLENDON SWARTHOUT (1918–1992) s-a născut în Pinckney, Michigan. A absolvit University of Michigan, unde a făcut studii de literatură engleză, în 1940. După ce și-a încercat pentru scurtă vreme norocul în publicitate, apoi ca jurnalist, a fost trimis în Europa, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Întors în Statele Unite, a obținut un masterat, a predat la University of Maryland și Michigan State University și și-a dat doctoratul în literatură victoriană în 1955. A scris asiduu și a avut numeroase proiecte literare, iar la început a vândut povestiri unor publicații prestigioase precum Cosmopolitan și The Saturday Evening Post. Romanul său de debut, Willow Run, a apărut în 1943, iar după povestirea „A Horse for Mrs. Custer“ a fost turnat în 1957 westernul 7th Cavalry, primul film dintr-o serie de șapte ecranizări ale cărților sale, cel mai recent fiind lansat în 2014. I-au fost publicate cincisprezece romane de-a lungul vieții, iar postum un roman și un volum de proză scurtă. Romanele sale au fost mari bestsellere, iar ecranizările l-au făcut o figură legendară în lumea caselor de filme hollywoodiene. Printre cele mai cunoscute se numără They Came to Cordura (1958), Where the Boys Are (1960), Welcome to Thebes (1962), The Cadillac Cowboys (1964), The Eagle and the Iron Cross (1966), Binecuvântați animalele și copiii (Bless the Beasts and Children, 1970; Humanitas Fiction, 2025), The Shootist (1976), The Old Colts (1985) și The Homesman (1988). Cu două nominalizări la Premiul Pulitzer și numeroase premii ale asociațiilor profesionale americane, inclusiv Western Writers Award for Lifetime Achievement, și milioane de exemplare ale cărților sale vândute în întreaga lume, Glendon Swarthout a fost unul dintre cei mai apreciați scriitori ai generației sale.

Las mai joc câteva fragmente:

„Îl instalaseră la bordul avionului pe aeroportul Kennedy ca pe un deținut. Tatăl său pusese totul la cale. S-a urcat cu el și l-a păzit până s-a luat scara de la avion. Mai erau optsprezece băieți la bord care mergeau până la Phoenix, și încă vreo doisprezece urmau să urce la escala de pe aeroportul O’Hara din Chicago. Nimeni nu trebuia să coboare din avion. Totuși Teft a reușit. Personalul de serviciu l-a prins după o urmărire spectaculoasă prin toată incinta aerogării și l-a transportat, când la pas, când târâș, până la bordul avionului. În continuare, până la Phoenix au mers fără oprire, iar Teft a avut grijă ca nici echipajul, nici pasagerii să nu uite vreodată călătoria. A încercat să deschidă o ieşire de siguranță, la înălțimea de aproape 12 000 de metri, și atunci copilotul l-a legat cu centura de siguranță în fotoliu. Deasupra Kansasului, stewardesa i-a dat voie să meargă la toaletă. În drum spre coada avionului, Teft a deschis un capac și a smuls cu totul o mască de oxigen, băgând în sperieți câteva babornițe care erau convinse că în acest fel se va produce o decompresie în cabină și erau gata să facă o criză de isterie. La toaletă s-a încuiat înăuntru și a refuzat să mai iasă. Până să forţeze secundul broasca cu o şurubelniță, Teft a îndesat șervețelele, hârtia igienică, săpunul și prosoapele în closet și a dat drumul la apă să curgă în chiuvetă până când a inundat podeaua toaletei. Echipajul l-a legat într-un fotoliu la fereastră și a postat o stewardesă lângă el. Dar, de îndată ce jos a apărut statul New Mexico, el a încetat să se mai războiască și a rămas pironit la geam, urmărind cu gura căscată peisajul. Lawrence Teft III era din Mamaroneck, statul New York. Văzuse ținuturi ca acestea în filme western, dar nu crezuse niciodată că nemărginirea de stânci arămii poate exista în realitate. Nici unul din ei nu înțelegea ce se întâmplase.” (pp. 76-77)

<<Recrutarea pentru tabăra de băieți Box Canyon se făcea din suburbiile bogate ale marilor oraşe din Est și din Vestul Mijlociu și se limita, cu rare excepții, la băieți între treisprezece și paisprezece ani. Taxa pentru o serie de opt săptămâni, de la sfârşitul lui iunie până la sfârşitul lui august, era de o mie șase sute de dolari, plus biletul de avion: „Trimiteți-ne un băiat și vă vom trimite un cowboy!” – aşa suna lozinca taberei. În acest scop toți cei din tabără primeau câte un cal pe care să-l călărească și de care să aibă grijă. Adevăratul mijloc pentru atingerea scopului propus era însă spiritul de întrecere. Puteau să vină niște băiețandri necopți, cocoloșiți, ahtiați după televizor, cu un caracter nedefinit, dar la plecare erau bărbați în devenire. Spiritul competitiv trebuia să-i cizeleze și să-i înalțe. Puteau să fie prunci cu colici, dar în opt săptămâni și contra sumei de o mie șase sute de dolari, spiritul competitiv reprezenta garanția că marfa pe care părinții o cumpăraseră și o achitaseră va fi livrată: trei duzini de oameni din Vestul Sălbatic, trași ca prin inel, crunți la privire, tăbăciți, iuți la mânie, zgârciți la vorbă.

La sfârşitul primei săptămâni populația taberei se împărţise, într-adevăr, de la sine în şase echipe.>> (p. 25)

„Nu se auzea nici un zgomot, decât gâfâitul eşapamentului sau pocnetul întâmplător al unei copite de o piatră. Bizonii se apropiară. Apoi înconjurară camionul, tauri și vaci, coarne înfricoşătoare, bărbi tepoase și cocoase mari, aproape de tot, cât să le atingi. Cotton, Shecker, Goodenow, Lally 1 și 2 şedeau pe baloți ca niște degete înţepenite. Nici unul nu îndrăznea să clipească sau să se scarpine. Erau înspăimântați de-a binelea.

Fiarele și băieții se examinară reciproc. Se mirosiră unii pe alţii. Şi, deodată, băieții de cincisprezece, paisprezece şi doisprezece ani redeveniră copii. Răsuflarea animalelor nevinovate îi atingea ca o binecuvântare. Îi cuprinse o emoție, o tandrețe pe care nici unul dintre ei n-o cunoscuse până atunci. Pacea se pogorî asupra lor și nu le mai fu teamă. O clipă, sau mai multe, totul redeveni ca la început, înainte de teamă, înainte de răutate, înainte de moarte, ca în vremea zămislirii, când pământul abia fusese creat și vietățile huzureau, când totul era plin de gingășie şi toate vietăţile vieţuiau împreună ca o mare familie. O clipă, sau mai multe, animalele și copiii au fost prieteni, în farmecul și în liniştea nopții, pe câmpiile blânde şi liniştite ale lumii.

– Salut, bizonule.

Lally 2, cel mai mic dintre ei, vorbea cu animalele la fel cum vorbise cu calul său. Şi animalele ascultau cu răbdare ciripitul subțire al vocii lui.

– Salut, spuse el. Ți-e foame? O să-ți dăm drumul de-aici. După aceea poți să mergi oriunde.” (p. 151)

Binecuvântați animalele și copiii de Glendon Swarthout