B E S T I A R – Șapte povești cu chirurgi și scandaloasele lor operații

„Ochelarii rotunzi cu ramă argintie ai doctorului Freeman aveau lentilele zgâriate. Asta din simplul motiv că, în lungile ore de examinare a lamelor histologice, prefera să nu îi scoată, astfel încât, cu un ușor fâșâit, se frecau permanent de ocularul microscopului.” (Cătălin Vasilescu)

„Noi toți, în oarecare măsură, împrumutam de la alții, de la cultura din jurul nostru. Ideile sunt în aer și ne însușim, uneori fără să ne dăm seama, expresiile și limbajul timpului.” (Oliver Sacks)

În esență, sunt patru istorii despre chirurgia inovatoare în Bestiarul chirurgului Cătălin Vasilescu. Să facem precizarea că noutatea se clasicizează rapid. Iar ceea ce este nou nu este neapărat bun. Dincolo de informația de specialitate, apar în carte portrete de roman și secvențe documentate impresionante, pornind de la probleme de etică medicală, de etică în general. Chirurgul Cătălin Vasilescu are un scris acaparator, bine argumentat și expresiv, destul de aproape de genul eseistic al lui Oliver Sacks. Ideea că mediul (social, academic, medical, personal etc.) are un rol formator, influențează și inspiră apare și la neurologul britanic.

Cartea este scrisă în așa fel încât informația este reluată în notele de final, în capitolele ulterioare, prin referiri comparative, astfel încât cele mai importante nume de chirurgi vehiculate în aceste pagini se rețin destul de ușor. Fotografiile de arhivă și detaliile din viața personală a medicilor rămași în istoria chirurgiei dau consistență portretelor:

„Cititorul și-a dat seama deja că în carte sunt atacate patru probleme: (1) autoexperimentul lui Forßmann (cateterismul cardiac), (2) chirurgia laparoscopică, (3) psihochirurgia (cu centrul de greutate reprezentat de lobotomie) și (4) Toma Ionescu, cu rezecția simpaticului cervical în angina pectorală (remarcăm că Toma Ionescu e o parte a problemei). Împărțirea în șapte capitole a fost dictată mai degrabă de organizarea narațiunii într-o manieră mai ușor de asimilat de către public. Sunt patru ieșiri în decor în cursa de Formula 1 pentru pionierat în chirurgia secolului XX. Se vor găsi cu siguranță voci care să observe, critic și îndreptățit, că alegerea a fost arbitrară.

Observația cea mai probabilă este că lipsește episodul atât de mult discutat al primului transplant de cord realizat de Marius Barnard la Capetown în 1967. Într-o versiune mai veche a prezentării mele, am discutat pe larg evenimentul și am admirat curajul echipei chirurgicale de a face o intervenție pentru care erau deja pregătite multe alte centre de chirurgie cardiacă la acel moment. Stăteam toți pe marginea piscinei și ne plângeam că apa este rece. Marius Barnard a fost singurul care a avut curajul să plonjeze în bazin, spunea un mare chirurg. Orice text încredințat spre publicare unei edituri are însă o limită a bunului simț și nici eu nu cred că o astfel de carte ar trebui să fie exagerat de lungă. Așa că nu l-am inclus pe Marius Barnard în Bestiar din trei motive. Primul, pentru că trebuia să las ceva la o parte. Al doilea, el nu a inventat o operație, ci a intrat (pe merit, desigur) în istoria chirurgiei pentru că a avut temeritatea de a trece peste o barieră legală, atunci când în țara lui legea nu-i permitea recoltarea grefei de la un donator care era în moarte cerebrală, dar al cărui cord încă bătea. Mare curaj. În fine, al treilea motiv este acela că frații Christian și Marius Barnard au avut o relație profesională foarte strânsă cu România. Marius Barnard, o vedetă a epocii, a pus pe roate chirurgia cardiacă de la Spitalul Fundeni. Despre ei s-a publicat mult în țara noastră, cel puțin patru monografii mai vechi și mai noi știu eu. Lucrurile sunt cunoscute bine publicului românesc.

În aceeași veche versiune a prezentării includeam și ciudatul caz al doctorului Simon Bramhall: omul care, după ce făcea un transplant hepatic, la sfârșitul operației, înainte de a închide abdomenul pacientului, se semna cu bisturiul cu argon pe ficatul proaspăt grefat.” (pp. 225-226)

Textele din Prefață și Postfață sunt semnificative pentru tonul cărții, care se adresează în egală măsură inițiaților și profanilor în domeniul chirurgiei. Sunt vizibile tendința de a da explicații, de a prezenta minuțios cazul, cu toate referințele importante, detașarea și, uneori, ironia aceea care, fiind evident o formă a inteligenței, reușește în același timp să nu fie supărătoare:

„Chirurgia este un scandal.

Este o formă de violență asupra semenilor. Un personaj cu un cuțit în mână îți propune să îți taie abdomenul, ceea ce pare acceptabil și pentru tine, și pentru întreaga societate. Iar personajul nu a făcut altceva decât să te umilească de la prima întâlnire: la consultație el este în picioare, tu culcat, el îmbrăcat, tu dezbrăcat, el te întreabă cele mai neobișnuite lucruri (spre exemplu, întreabă doamnele ce vârstă au, ceea ce este o crasă impolitețe) și tu, obedient, răspunzi. După care, de cele mai multe ori, te supun unor examinări și mai insistente, unele mai dezagreabile decât altele, despre care nici nu mai vrem să vorbim. Agresiunea este totală, planificată și în formă continuată. Spre binele tău, desigur…

Dar sunt operații care au devenit scandaluri istorice, chiar putem spune că au fost scandaluri de proporții epice în adevăratul sens al cuvântului, pentru că au ieșit din limitele chirurgiei obișnuite, au surprins, au revoltat. Unele au constituit un progres, altele nu.” (p. 11)

Îmbunătățirea unor tehnici operatorii inovatoare urmează principiile clasice ale creativității, pornind de la elemente cunoscute folosite în context nou, pe baza analogiei și a transferului de informații de la un domeniu la altul. Verigile lipsă sunt observate și completate, ieșind din protocolul operatoriu, deci inovare prin încălcarea normelor sau măcar prin ocolirea lor.

„Kurt Semm nu a inventat laparoscopia, dar a avut curajul și inspirația de a o transforma din ceea ce era până în 1960, adică o metodă de diagnostic (ne uităm prin gaura cheii și vedem organele bolnave), într-o modalitate de a efectua adevărate intervenții chirurgicale fără a mai secționa peretele abdominal. […] Dar sunt necesare instrumente cu totul speciale (Semm le-a inventat pe toate, pe rând), un aparat de insuflație care să pompeze bioxid de carbon în peritoneu astfel încât să ia naștere o „cameră de lucru în care vizibilitatea și actul operator să fie posibile (Semm l-a construit), soluții de control al hemoragiei prin ligatură (Semm a inventat ansa Röder și ligaturile intra- și extracorporale) sau prin electrocoagulare (Semm a realizat instrumentele de electrochirurgie care se folosesc și astăzi).” (pp. 67-68)

Instrumentele lipsesc, și atunci sunt inventate. Opoziția comunității academice se adaugă altor neajunsuri care întârzie recunoașterea unei realități. Însă progresul nu poate fi oprit. Până una alta, chirurgul își asumă singur operația, își verifică instrumentarul, se ocupă întru totul de pacient. Nici nu se operează încă în echipă, chirurgul fiind omul-orchestră, metafora utilizată de autor, el însuși chirurg, pentru defini contextul introducerii unei tehnici operatorii inovative. Schimbarea nu este niciodată ușor de acceptat, imediat apare scepticismul celorlalți, scepticismul — primul și cel mai puternic adversar al unui om cu minte creativă.

Pentru un neinițiat în lumea medicală, cartea este cu adevărat interesantă prin cazurile care suscită probleme de atitudine, de reacție, de umanitate, dincolo de cunoștințele de specialitate și de scânteia de geniu a unor chirurgi mai mult sau mai puțin cunoscuți. Iată în continuare câteva dintre observațiile valabile indiferent de domeniul social.

Ideile se împrumută ușor, mai ales cele cu adevărat valoroase, până devine dificilă stabilirea paternității lor. De exemplu, cateterul inimii a fost încercat pe propria persoană de către un stagiar care nu va ajunge chirurg, va rămâne un ilustru necunoscut. Descoperirea lui Werner Forßmann este preluată, folosită, teoretizată și trecută în bibliografii în dreptul altor nume. Se păstrează totuși o dovadă radiologică, importantă pentru stabilirea paternității ideii.

Susținătorii contează, mai ales directorii de clinică. Managerii de instituții medicale intră în istorie frumos, acceptând inovațiile care salvează viața pacienților sau riscă să accepte tratamente devastatoare, cum a fost cel generat de teoria sepsisului focal, care a dus la mutilarea și chiar la uciderea pacienților cu afecțiuni psihiatrice. Se încerca eliminarea chirurgicală, chiar preventivă, a presupuselor focare de infecție — rezecția colonului, a amigdalelor, edentarea etc.

Reacția comunității medicale a funcționat ca o frână manifestată mai ales prin ignorare, dezinteres, scepticism, opoziție. Este nevoie de un efort considerabil și de tenacitate pentru recunoașterea și acceptarea unor descoperiri considerate ulterior revoluționare.

Problema „doctorului denunțător” e jenantă sau necesară, apare în discuție inevitabil, s-au făcut rapoarte, s-au realizat statistici, de ce tăcerea a fost nu doar posibilă, ci și convenabilă, ca să nu spunem că a fost profitabilă. Acuzațiile de malpraxis nu sunt întotdeauna fondate, însă pot scoate definitiv un om valoros din scenă.

Analiza realității românești se dovedește plină de pitoresc.

În octombrie 1989, se organizează la Călimănești un mare congres internațional de gastroenterologie, sarcină de partid, dar și prilej autentic ca în chirurgia românească să pătrundă laparoscopia colecistului, ceva de scenariu SF la vremea aceea.

Problema era că în același timp, în același salon, trebuia să se țină și o nuntă. La o masă au stat chirurgii, înțelegându-se între ei într-o franceză aproximativă, la cealaltă masă a început petrecerea.

Cum muzica răsuna din ce în ce mai tare, oaspeții francezi în haine elegante, contrastând cu posibilitățile vestimentare modeste ale medicilor români, au trecut la mecanisme de colaborare și s-au prins în horă, pe melodiile de succes până astăzi „Dar-ar naiba-n tine, dragoste!” și „Așa trec zilele mele”. La „Periniță”, străinilor li s-a explicat cum se procedează. Schimb de bune practici. Congresul a fost o reușită, dar a mai durat până să pătrundă și la noi chirurgia minim invazivă.

Portretul chirurgului ca om pasionat, tenace, creativ, deplin încrezător în menirea sa capătă în Bestiar și câteva umbre. Cazul relației dintre Toma Ionescu și Victor Gomoiu este clasic. Om vizionar, cu stagiu parizian, Toma Ionescu este în tinerețe victima unei omisiuni, contribuția sa la o realizare științifică remarcabilă fiind trecută cu vederea. Ideea sa nu capătă recunoașterea meritată.

La rândul său, Toma Ionescu procedează la fel cu Victor Gomoiu, alături de care a realizat simplificarea unei intervenții chirurgicale. „Puștiul Gomoiu” avea dreptate, se putea realiza simpatectomie doar pe stânga, nu bilaterală, cu doar o cicatrice, nu cu două. Mai tânărul chirurg regândise remarcabil tehnica unei operații ce purta deja numele maestrului Toma Ionescu („operația mea”). Pacientul se vindecă și cazul rămâne sub observație. Simplificarea este la fel de importantă ca operația însăși în creșterea șanselor de recuperare și de vindecare.

Când s-a publicat (recent) lista nominalizărilor la Premiul Nobel pentru medicină din 1924, s-a putut constata că unul dintre cele 102 de nume este al lui Toma Ionescu – fără îndoială, deschizător de drum în tratamentul chirurgical al bolii cardiace. Premiul l-a luat un olandez, Willem Einthoven, pentru electrocardiogramă.

Nedrept, Toma Ionescu publică în revistele de specialitate o serie de articole în care ideea lui Victor Gomoiu nu mai este recunoscută. Toma Ionescu își asumă singur toate meritele. Știe să-și facă imagine, presa îl susține, reputație excelentă avea deja.

Însă „gelozia științifică” îl împinge la încă un gest nepermis. Greu de înțeles este ceea ce face Toma Ionescu atunci când pacientul vindecat revine la medic, în 1923, având o mână luxată. Mâna trebuia pusă în ghips. Profitând de ocazie, chirurgul îl operează încă o dată, fără să fie nevoie, de angină pectorală, care era vindecată, numai pentru a demonstra „eficiența propriei tehnici, deja consacrată ca simpatectomie bilaterală” (p. 216). Omul care avea mâna ruptă primește și o operație, cobai pe altarul vanității unui chirurg reputat – altfel „unnecessary surgery”, adică malpraxis.

Posteritatea repară parțial povestea și le dă amândurora, lui Toma Ionescu și lui Victor Gomoiu, dreptul la glorie bine meritată, nu neapărat pentru ceea ce li s-ar fi cuvenit, dar glorie, oricum.

Portretul chirurgului la tinerețe (și la maturitate) surprinde semnele pasiunii definite ca amestec de minte rece, vizionară și dorința plasată dincolo de rațiune, așa cum pare uneori, de a împinge cât mai departe limitele blocului operator ideal. Nu există jumătăți de măsură. Indicatorul suprem este în acest domeniu rata de supraviețuire după intervenție.

Autorul își rezervă dreptul de a reveni asupra subiectului pe care l-a tratat oricum cu mare atenție, chirurgical:

„Cum se vede, am lăsat cartea neterminată, la fiecare capitol rămân lucruri mari de făcut, șantiere de deschis. Avem din nou la total general mai multe întrebări decât răspunsuri și mai multe dileme decât certitudini. Dar sunt chiar lucrurile care fac viața să merite să fie trăită.” (p. 230)

Am găsit câteva informații despre autor în prezentarea editurii:

CĂTĂLIN VASILESCU (n. 1959), profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Are preocupări constante pentru istoria medicinei și istoria ideilor, mai ales din timpul Primului Război Mondial, domenii în care a publicat articole despre Dimitrie Gerota („Istoria lucrului bine făcut“, 2005), Toma Ionescu („Thoma Ionescu sau Wilhelm von Waldeyer? Istoria unei idei călătoare“, 2010), Victor Gomoiu („Operația Thoma Ionescu–Victor Gomoiu“, 2016), Fritz Haber („Chimia aerului – tragicul caz al lui Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel și criminal de război“, 2020). A scris, împreună cu Mircea Flonta, volumul Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie şi spiritul universalist al ştiinţei în timpul Primului Război Mondial, Humanitas, 2020.

Bestiar. Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații de Cătălin Vasilescu